Factorii care pot doborî economia Chinei: imobiliarele, reechilibrarea greşită şi turbulenţele politice

În ultimele trei decenii, economia chineză a avansat în medie cu 10% pe an, un ritm care iese în evidenţă în special acum când economia mondială este prinsă de efectele devastatoare ale cutremurului din Japonia, de situaţia tensionată din Orientul Mijlociu şi de criza datoriilor suverane din Europa.

China se confruntă cu trei mari probleme care îi pot aduce o soartă asemănătoare.

Creşterea artificială a pieţei imobiliare. În cele mai mari oraşe din China, preţurile au urcat cu aproximativ 50% în ultimii doi ani, potrivit Dragonomics Research, o firmă de consultanţă din Beijing.

Chinezii obişnuiţi au devenit speculatori imobiliari, imaginându-şi că preţurile nu pot merge decât în sus. Spre deosebire de americani, chinezii au puţine opţiuni de a-şi investi banii în afara sectorului imobiliar.

Marile întreprinderi de stat sunt la rândul lor mari speculatori.

La sfârşitul anului 2008, China a cerut băncilor de stat să-şi majoreze creditarea pentru a combate recesiunea. Multe din credite au mers către întreprinderi de stat care au investit banii în imobiliare.

Guvernul chinez încearcă să desumfle bula imobiliară, însă măsurile luate ar putea fi insuficiente. Potrivit UBS Investment, Chinei îi va fi foarte dificil să evite o situaţie de criză pe termen mediu, ceea ce înseamnă de obicei între 3 şi 5 ani.

Nicholas Lardy, specialist pe China, spune că o prăbuşire a sectorului imobiliar ar "rade" 2,5 puncte procentuale din creşterea Chinei.

Reechilibrare dezechilibrată. China s-a dezvoltat rapid prin investiţii masive în autostrăzi, aeroporturi, mine, fabrici de oţel şi alte proiecte de infrastructură şi industriale şi prin susţinerea exportatorilor prin salarii scăzute şi o monedă subevaluată.

Însă această strategie economică ar putea fi nesustenabilă. Deşi investiţiile au crescut la aproape 50% din PIB, crearea de locuri de muncă se situează la 1% pe an.

Între timp, exporturile chineze nu vor putea atinge probabil ritmul din anii trecuţi din cauza cererii în scădere din Europa şi Statele Unite.

Liderii Chinei ştiu că trebuie să se concentreze mult mai mult pe piaţa internă a ţării. Reorientarea către cererea internă reprezintă obiectivul oficial al conducerii ţării din 2007 încoace, însă guvernul nu a înregistrat progrese semnificative.

Procentul din economie reprezentat de cheltuielile con­sumatorilor a continuat să scadă, situându-se în prezent la aproximativ 35% din PIB, aproximativ jumătate din nivelul din Statele Unite.

Recent, liderii chinezi au declarat că vor reechilibra economia, de această dată promiţând să majoreze veniturile angajaţilor pentru ca acestea să ţină măcar pasul cu rata de creştere economică. Însă aceştia au anunţat puţine strategii concrete.

Turbulenţe politice. Liderii chinezi vorbesc despre o "societate armonioasă", însă încearcă acum să acţioneze împotriva acti­viştilor prodemocraţie încurajaţi de de­monstraţiile din Orientul Mijlociu, deşi au existat puţine proteste de stradă în China.

Deşi cetăţenii chinezi sunt nemulţumiţi de abuzul de putere al autorităţilor, de­mon­straţiile sunt sporadice şi rar organizate la nivel naţional. Câteodată, chinezii privesc Beijingul drept un aliat în lupta împotriva oficialilor locali corupţi, şi nu drept o ţintă a protestelor.

Însă turbulenţe de ordin politic ar putea apărea oricând.

Un dezastru nuclear de genul celui japonez ar fi o catastrofă pentru regimul din China, potrivit managing directorului Dragonomics, Arthur Kroeber, capacitatea guvernului chinez de a face faţă unei crize fiind mult mai limitată. Această situaţie ar putea declanşa proteste.

În trecut, când Beijingul a observat semne de turbulenţe, oficialii au încercat să sufoce din start protestele prin măsuri economice.

Un motiv pentru care guvernul se concentrează asupra inflaţiei situate la 5%, dublul ratei de acum un an, este că nemulţumirea legată de nivelul ridicat al preţurilor a precedat în trecut demonstraţii, cum a fost cazul protestelor din Piaţa Tianan­men din 1989. În următorii doi ani de după proteste, rata de creştere a Chinei a scăzut cu două treimi, până la o medie de doar 4%.

Japonia, economia-vedetă a anilor '80

Timp de 30 de ani până în 1980, Japonia a avut statutul de economie emergentă, ritmul alert de creştere economică transformând Ţara Soarelui Răsare dintr-un stat cu o nevoie acută de reconstrucţie şi redefinire - ca urmare a distrugerilor de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial - într-un adversar redutabil al Statelor Unite pe plan economic.

Economia Japoniei a înregistrat salturi spectaculoase, de la falimentul de după război la redresarea de pe parcursul anilor '60-'70, care a aruncat ţara într-un "bubble" economic în anii '80 şi într-o criză începând cu prima parte a anilor '90, "deceniul pierdut", ce a devenit un capitol aparte al istoriei economice mondiale.

Anii de criză pot fi priviţi drept momentul intrării în etapa matură a economiei japoneze. Aceasta s-a prelungit într-o perioadă de stagnare care se manifestă şi în prezent.

Motoarele dezvoltării economice din perioada anilor '60-'80 au fost rulate la maxim cu ajutorul tehnologizării, Japonia câştigând la acest capitol un avans care ţine şi acum la distanţă SUA şi China, primele două puteri economice ale lumii.

Ca în toate economiile emergente, sectorul imobiliar din Japonia a explodat, astfel că investiţiile masive în infrastructură au avut drept corolar credite neperformante, care atunci când au fost descoperite au prăbuşit sistemul. Dacă în 1988 PIB-ul Japoniei a crescut cu 7,1%, în 1991 a avansat cu 3,3%, iar în 1993 cu numai 0,1%, conform Indexmundi.

Finalul "bubble-ului" economic a fost recunoscut oficial abia în 1993 şi a declanşat deflaţia. Preţurile au scăzut în 1993 cu 4,5% pe an, iar PIB-ul Japoniei s-a contractat cu 2%. Încetinirea ritmului de creştere economică se menţine până astăzi. (Andreea Livădariu)