Nichita Stănescu şi reinventarea poeziei/ de Antonio Patraş

Autor: Patras Antonio 12.04.2011

La fiecare sfârşit de martie obişnuim să-l omagiem pe Nichita Stănescu, poetul care a dominat scena literară postbelică timp de cel puţin trei decenii, de la moartea lui Labiş încoace, până la sfârşitul regimului comunist şi chiar şi după aceea, în pofida revizuirilor est-etice (via Monica Lovinescu) şi a repetatelor tentative de reconfigurare a canonului estetic (provocate de apologeţii generaţiei '80). Dar nici Dimov, nici Mircea Ivănescu ori Gellu Naum, poeţii propuşi ca posibili rivali, n-au izbutit să-l detroneze pe autorul Necuvintelor şi să-l răstoarne din vârful ierarhiei. Şi asta pentru că lirica stănesciană, pe lângă indiscutabila valoare estetică, a constituit cel mai popular şi mai frecventat "model" pentru generaţii întregi de versificatori, stănescianismul devenind un veritabil fenomen socio-cultural, un mod de a vorbi şi de a trăi "poetic", cu mare impact în rândul maselor cititoare.

Într-adevăr, în conştiinţa publicului larg, Nichita ("îngerul blond") a întruchipat ca nimeni altcineva (cu excepţia lui Eminescu, desigur) imaginea Poetului, a Poetului născut, nu făcut. Aşa a ajuns să se cristalizeze mitul stănescian, favorizat, e drept, şi de contextul istoric (în comunism, scriitorul avea un statut privilegiat), şi de tăietura enigmatică a versului (făcută parcă să dea oricărui profan impresia că gândeşte), şi de biografia sa exemplară, de artist boem, hippie, prietenos şi spontan în toate, iubitor de vodcă şi de femei şi iubit, la rândul său, de cuvinte. Atât de iubit, încât aveai impresia că trăieşte într-o stare de graţie şi de euforie perpetuă, ca un zeu inspirat. El însuşi mărturisea dealtfel, ori de câte ori avea prilejul, că poezia vine de undeva din adânc şi că poetul nu-i decât "o pată de sânge care vorbeşte". Vorbeşte (nota bene!), nu scrie - iar când se va fi întâmplat să fie, totuşi, şi scriere, ei bine, atunci poezia, zice Nichita, nu-i decât "hemografie", mai exact: "scriere cu tine însuţi". De unde rezultă că autenticitatea era mai preţioasă, în ochii poetului, decât elaborarea migăloasă, decât "meşteşugul". Până şi "elegiile" le-ar fi compus, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, într-o stare de exaltare creatoare şi de frenezie cvasierotică, în compania unei muze norocoase - Gabriela Melinescu, iubita cu care a împărţit, o vreme, colţul de pâine şi spaţiul meschin al unei garsoniere.

De ce ne-ar interesa oare astfel de amănunte biografice, complet inutile dacă le raportăm la opera poetică în sine? Nu spunea tot Nichita: "poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală"? Confesiunile scriitorului (foarte numeroase) sunt, deci, necreditabile şi contradictorii. Aşa stând lucrurile, nu ne rămâne decât să primim cu îndoită suspiciune atât propriile mărturisiri, cât şi pe acelea ale numeroşilor "amici" care l-au vizitat sau pretind că l-au cunoscut într-o împrejurare sau alta, primind în dar poeme confecţionate ad hoc, adunate ulterior cu înfiorată veneraţie în ediţii monstruoase, de zeci de tomuri.

În conferinţa pe care a susţinut-o în urmă cu câteva săptămâni la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi (Nichita Stănescu şi reinventarea poeziei), reputatul critic literar Daniel Cristea-Enache semnala cu vădită îngrijorare asemenea editări lipsite de profesionalism, în care versurile "de pe şerveţele" îngroapă ca un balast textele selectate de autor şi publicate antum. Adresându-se unui public tânăr şi foarte tânăr, format în general din elevi şi studenţi, universitarul bucureştean a predat o adevărată lecţie de educaţie estetică, trecând în revistă diferite formule poetice menite a ilustra, comparativ, valoarea excepţională a lirismului stănescian.

Mai întâi, prin simpla citare, publicul a putut sesiza diferenţa copleşitoare dintre poezia angajată din anii '50, tributară realismului socialist (Veronica Porumbacu, Dan Deşliu ş.a.) şi poemele de mare rafinament pe care le scria, tot atunci, tânărul ploieştean. Inteligent, conferenţiarul a selectat apoi o serie de texte din diferite perioade ale creaţiei stănesciene, pentru a ilustra atât momentul de graţie atins în cele 11 elegii, cât şi metamorfozele ulterioare, cu inevitabila cădere în manierism şi autopastişă din aşa-zisele "inedite".

Din dorinţa de a-l repune în circuit pe Nichita Stănescu, poetul (iar nu "amicul" mai în vârstă cu care ai băut vodcă şi care ţi-a spus odată "bătrâne"), Daniel Cristea Enache a atras în final atenţia asupra necesităţii disocierii tranşante dintre viaţă şi operă, cu atât mai mult cu cât poezia autorului Necuvintelor e una dificilă, abstractă, ermetic-vizionară.

De la aceleaşi observaţii pleacă, dealtfel, şi volumul Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu (Curtea Veche, 2010), despre care au vorbit cu justificat entuziasm, în preambulul conferinţei propriu-zise, câţiva cunoscuţi cronicari de prin partea locului. Recuperându-l pe Nichita Stănescu "altfel" decât până acum, printr-o grilă estetică exigentă, Daniel Cristea-Enache şi-a făcut cu asupra de măsură datoria, confirmându-şi (a câta oară?) reputaţia de critic meseriaş, care ştie să iubească literatura şi să se bată, ca un lup mereu tânăr, pentru cauza marilor noştri scriitori. Dincolo de generaţii, de mode şi timp.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.