Te voi răpi la noapte! (II)/ de Stelian Ţurlea

Închipuiţi-vă într-o cameră anostă de hotel oarecare, într-un oraş oarecare dintr-o ţară străină în care nu cunoşti cu adevărat pe nimeni în afara cameramanului pe care îl târăşti peste tot la interviuri şi-l obligi să-ţi filmeze patru-cinci stand-up-uri la rând, să fii sigură că iese bine şi care în miez de noapte sforăie fără doar şi poate la vreo două uşi depărtare pe acelaşi palier. Frântă după o zi de alergătură, era să adormi în cada cu apă fierbinte. Bâjbâind către patul lat pe care-l pregătiseşi dinainte, doar să te arunci şi să dormi, să dormi, convinsă că nimic n-o să te tulbure până a doua zi, când urmează s-o iei de la capăt. Parcă un al şaselea simţ dă alarma, ceva nu e cum ar trebui!

Nu ştii cât timp trece, îţi revii în aceeaşi cameră din hotelul oarecare, dar e aprinsă lumina, eşti tot îngrămădită pe mochetă, deasupra ta se apleacă recepţionerul care repetă de mai multe ori ce s-a întâmplat? ridici din umeri, să chem poliţia? întreabă el, nu răspunzi, am chemat poliţia, se aude o altă voce. Capul îţi este greu, în mod sigur nu te-ai lovit căzând, ci te-a lovit, dar nu mai ştii când a făcut-o, durerea din ceafă e cumplită. Şi iar cazi într-un hău, de parcă ai adormi, deşi eşti convinsă că nu e vreme de dormit.

Când m-am trezit a doua oară, cineva mă ridicase de pe mochetă şi mă întinsese pe pat. Eram tot în halatul subţire pe care-l port mereu în valiza de voiaj. Primul gând a fost că eram goală sub halat, cum ieşisem din baie, şi că precis vreun mitocan se uitase cu jind la ţâţele mele când mă ridicaseră de pe jos. Dacă ăsta mi-a fost primul gând însemna că nu fusesem lovită prea zdravăn şi puteam să analizez repede situaţia în care mă aflam, ceea ce am şi făcut. O muieruşcă aducând mai degrabă a călugăriţă, cu trăsături africane şi destul de negricioasă îmi lua tensiunea şi mormăia în barbă ceva ce nu înţelegeam, nu ştiu eu prea multă spaniolă, dar părea mai degrabă că vorbeşte în catalană sau în cine ştie ce dialect şi nu m-am obosit să-i răspund. Băiatul de la recepţie se lipise ca un stâlp la dreapta uşii, cu privirea fixă spre picioarele mele şi am fost convinsă că el cel puţin s-a holbat la sânii mei. Iar în partea opusă călugăriţei care se dădea infirmieră, sau invers, un bărbat dolofan în cămaşă cu epoleţi nota tacticos într-un carneţel ca de reporter, înainte să-şi ridice ochii spre mine să-şi înceapă interogatoriul. Asta-mi mai trebuia! Voia să ştie dacă agresorul fusese singur sau erau mai mulţi. Dacă îi văzusem chipul, dacă era un străin sau îl cunoşteam, dacă fusesem urmărită, dacă încuiasem uşa camerei când intrasem în baie, dacă aveam vreo bănuială cum intrase, că ieşitul era simplu, dacă aveam vreo idee de ce mă agresase, dacă îmi lipsea ceva.

Bărbatul acela ori era începător, ori prost, ori îl interesa cât negru sub unghie să rezolve ceva, pentru că îşi turuia întrebările fără să aştepte răspuns. Ridicam la orice întrebare din umeri. La ultima mi-am aruncat privirea prin cameră. Laptopul micuţ cu toate însemnările mele, de care nu mă despart în nicio călătorie, era pe scaunul de speteaza căruia atârna aparatul foto la care ţin enorm, valijoara era pe jos, cu capacul ridicat, aşa cum o lăsasem, n-avea ce să-mi fure de-acolo, ciorapi, chiloţi şi bluze din care se găsesc pe toate drumurile. Am rugat-o pe negresă să-mi dea portofelul de pe măsuţă, erau toate la locul lor, cardurile, legitimaţia de ziarist, bruma de bani. De ce să mă fi agresat? Şi mai ales de ce o ea?

- Sunteţi sigură că era femeie? m-a întrebat poliţistul.

- Prea mult parfum pentru un bărbat, am insistat eu.

Şi-a notat şi replica mea genială. Sau asta cred că făcea când scria din nou în carneţel.

- Să nu fi căutat pe altcineva şi să fi greşit camera, a mai spus poliţistul.

Nu-l puteam contrazice. Dar tare mă mai îndoiam. De ce să mă fi lovit doar că greşise camera?

I-am reamintit că eram convinsă mie-n sută că era vorba de o femeie, a dat din cap neîncrezător şi concesiv, numai că nu spunea: toţi vă daţi mari, domnişoară, dacă tot eşti atât de pricepută, de ce nu faci dumneata ancheta? Mi-ar fi plăcut să mă lase s-o fac. Dar vorbele astea doar mi le închipuiam după cum mă privea, altfel tot ce-am auzit repetând a fost agresoare, hm, agresoare, de mai multe ori, ca şi cum ar fi vrut să se convingă.

Eram nerăbdătoare să plece cu toţii mai repede, dar au mai stat pe capul meu aproape o oră şi, când am rămas în sfârşit singură, m-am detensionat şi-am izbucnit în plâns. Mă uram pentru asta, dar nu mă puteam abţine. Am hohotit câteva minute bune, până m-am descărcat. Eram nedumerită şi furioasă că mi se se întâmplase una ca asta, nici măcar nu învinuiam hotelul, mai stătusem în el, era unul cu reputaţie bună, nu pricepeam cum de pătrunsese femeia aceea peste mine. Eram convinsă că fusese o femeie, încă mai aveam în nări boarea de parfum fin. Nu înţelegeam ce voise, nici măcar nu eram sigură că nu-mi lipsea nimic, cum îi spusesem poliţistului, dar n-aveam niciun chef să scotocesc în bagaje. Eram obosită şi voiam să dorm şi să mă liniştesc, mi se întâmplaseră destule în ziua aia.

Eram de aproape o săptămână în Spania, mă întâlnisem cu consulul de la Castellon, fără să-i spun de misiunea mea secretă, eram convinsă că nu i-ar fi picat bine şi ar fi luat venirea mea ca pe o ofensă. Am revăzut mai mulţi români stabiliţi în Spania sau care numai lucrau acolo şi pe care îi cunoscusem în călătoriile mele anterioare. Câţiva apăruseră în reportaje transmise de Protv şi deveniseră peste noapte celebrităţi locale, măcar în comunitatea românească, se umflau în pene şi păreau să-mi fie recunoscători că nu-i înghiţise anonimatul, ar fi sărit să-mi dea o mână de ajutor oricând. Lor le pusesem primele întrebări, mai degrabă la întâmplare, fără să mă arăt interesată de vreo persoană anume. Ştiam că e destul să arunc câtorva o întrebare, două şi or să şi-o transmită între ei şi dacă e să aflu ceva de la ei, o să-mi şoptească unul într-o zi. Mai ştiam că lumea lor de emigranţi se împărţise radical în două, chiar de la început: erau cei care veniseră să facă un ban muncind, nu reuşeau s-o scoată la capăt repede, unii avuseseră noroc de slujbe bune, trăseseră pe brânci, îşi aduseseră familiile să-i ajute, îşi făcuseră case şi mai toţi nu mai aveau de gând să se întoarcă în România, alţii fuseseră mai leneşi sau n-avuseseră noroc, împingeau barca pe uscat şi de-abia mai reuşeau să-şi alunge disperarea, dar tot nu se lăsau. Erau şi alţii sosiţi cu gândul să cerşească, să fure, să escrocheze, să facă bani peste noapte oricum, chiar dând în cap cuiva. Cele două grupuri ştiau unul de celălalt, dar evitau să se întâlnească, în afara momentelor în care vreun ciorditor din grupul al doilea în pană de bani cerea vreunui căpătuit din primul grup o taxă de protecţie. N-am avut nicio şansă cu careva din primul grup, dintr-al doilea nu cunoşteam pe nimeni. Mi-am spus că n-o să obţin nimic nici la Sfântu Aşteaptă dacă le vorbesc direct! Îmi trebuia altă cale.

Mi-ar fi plăcut s-o am prin preajmă pe Yvona, să mă văicăresc puţin. Nu suntem noi întotdeauna pe aceleaşi lungimi de undă, dar când dă vreuna de necaz, funcţionează de minune plânsul pe umărul celeilalte. Chiar dacă întotdeauna înseamnă că întotdeauna ea vine şi plânge pe umărul meu şi trebuie s-o consolez, iar dacă mi se-ntâmplă să mi se-nece corăbiile şi-mi arde limba să-i povestesc mai repede, de-abia are timp de prostiile mele, îmi aminteşte câte treburi a început şi nu le-a dus încă la capăt, de parcă eu n-aş şti, şi mă repede şi mă tot repede. Dar îmi face bine şi asta. Mi-aduc aminte că, de câte ori pleca Puiu de-acasă, trebuia să am pregătită camera roz pentru ea. Dar când s-a-ntâmplat să nu mă-nţeleg cu Alex al meu, n-am dat de ea două săptămâni, de parcă intrase la mânăstire, iar după ce-a apărut şi-am dat să-i spun, mi-a tăiat-o scurt, tu nu ştii cum sunt bărbaţii? Bagă-ţi minţile-n cap! Mi le-am băgat. Dar îmi plăcea când mă trezeam cu ea la uşă în miezul nopţii, plânsă şi înnebunită să-mi povestească neapărat în clipa aia nenorocirea care i se întâmplase, fireşte tot cu Puiu al ei. Se strecura în patul meu, întotdeauna la picioarele mele, s-o am în faţă şi să văd cât suferă, se aşeza turceşte, cu paharul în mână şi sticla lângă pat şi turuia până mi se-nchideau ochii. Uneori mă zgâlţâia, nu dormi! Îţi dai seama ce mi-a făcut? zicea. Yvona, îmi mai povesteşti şi mâine, pic de somn, îi spuneam. Glumeşti! izbucnea ea. Mâine am să fiu moartă de supărare şi-o să mă ai pe conştiinţă sau sigur or să mi se-ntâmple alte nenorociri şi-o să le uit pe astea de azi şi că trebuie să mă răzbun pe nemernic! Mi-ar plăcea să pot face şi eu acelaşi lucru, să mă strecor în pat lângă ea şi să-i cer un sfat, nu există să-i ceară careva un sfat şi să nu fie gata să i-l ofere. Dar cine ştie pe unde umblă Yvona, iar eu sunt într-un orăşel din Spania în care nu ştiu pe nimeni apropiat şi n-am cui să mă plâng.

Ba am! Poate asta ar fi trebuit să fac de la bun început, să mă duc la Tatarabuela*), Doña Elvira.

Tatarabuela (sp.) - stră-străbunică

Fragment din romanul cu acealşi titlu, în pregătire la Editura Cartea Românească