Despre corupţie, în stil englezesc/ de Iacob Florea

Mi-aş dori, în rândurile care urmează, să am concizia şi simplitatea unui sinopsis. Aş vrea să pot să vă fac să vedeţi dintr-o dată toată imaginea, şi contextul, şi circumstanţele, şi întreaga poveste. Ca şi cum v-aţi uita la un tablou de la o distanţă numai bună de privit. Îmi dau seama că n-am abilităţile cuvenite, aşa că îmi voi lua îngăduinţa să vă povestesc câteva scene din viaţa unor indivizi.

Filmul şerpuieşte prin viaţa câtorva personaje. O familie, soţ, soţie, un băieţel, el este avocat, ea, critic de artă. Înţelegem că tatăl avocatului este un fost judecător, unul venerabil. O prostituată, grav bolnavă şi mama disperată a unei fetiţe. Un ziarist, un muzeograf, un asistent social, fost poliţist, completează lista celor prinşi în insectar. Societate londoneză, membrii unei caste, middle class, câţiva marginalizaţi. Ce leagă aceste destine modeste, aceste parcursuri mai mult sau mai puţin mediocre?

Nu e numai ceaţă la Londra. Sunt şi zile fatidice. Sau pur şi simplu plictisitoare. Sunt şi după-amiezi calme, când poţi asculta câteva adevăruri grave, când le poţi privi în faţă ferm şi definitiv. Sunt şi seri numai şi numai nefericite. E un tăvălug acolo care încearcă să niveleze (şi reuşeşte, Dumnezeule!), nimic care să producă panică, nici măcar nelinişte, câteva pâlpâiri de lumânare stârnite de curentul unei uşi trântite.

E o scenă în "Cromofobia" care nu-mi dă pace şi despre care, de fapt, vreau să vorbesc. E o scenă care mă urmăreşte, a devenit o obsesie suportabilă ca izbitura unui cărăbuş în fereastră.

Avocatul, proaspăt acţionar la casa de avocatură unde munceşte, are o problemă. Trebuie să administreze firmele unui individ care tocmai a fost numit ministru în guvernul britanic. Legislaţia engleză spune că, pe perioada cât îşi exercită mandatul, ministrul nu are voie să facă nici o sugestie, să dea nici o indicaţie sau să vândă vreun "pont" administratorului. Or, ministrul nu respectă legea, îi dă o "mutare în plic" administratorului.

Avocatul e bulversat, ştie că a încălcat legea, dar nu l-a refuzat pe ministru. Se refugiază într-un restaurant şi, printre aburii oblojitori ai băuturii, mărturiseşte unui fost coleg de facultate, actualmente jurnalist, situaţia în care se află. Care va să zică, avocatul n-a făcut încă nici o mişcare, nu a speculat încă în nici un fel "pontul" pe care l-a primit de la ministru.

În aceeaşi după-amiază, spre seară, tatăl avocatului, venerabilul judecător, înţelege că este tatăl fetiţei prostituatei. Nu i se spune direct, prostituata îi înmânează o fotografie cu fetiţa. Şi el înţelege, ştie, acceptă. E o acceptare potolită, o tăcere şi o gestică simplă acolo. O privelişte onestă şi, într-un anume fel, onorabilă.

Ştiu că simplific foarte mult, dar, după cum am mai spus, eu vreau să descriu mai ales o scenă. Şi, fără să mai fiu atent la nuanţe, la câteva importante accente ale filmului, mă grăbesc necugetat spre ea. Prietenul avocatului, jurnalistul, face o anchetă rapidă, apoi îi mărturiseşte acestuia că va fi dată publicităţii. Ancheta apare pe prima pagină a ziarului. (N-am fost atent, nu ştiu dacă jurnalul era Sunday Times, mai mult ca sigur că nu.) Avocatul, disperat, îşi sună tatăl şi-i cere să dea câteva telefoane, să rezolve problema. Judecătorul îi cere un răgaz de jumătate de oră, după care îşi sună fiul şi-i spune că nu poate face nimic, că nu poate să mintă. "Bine", spune avocatul, "dar şi tu minţi, toţi minţim". Se poate ghici aici un mic şi exasperat şantaj. Şi judecătorul, omul acela care frecventase prostituatele timp îndelungat, care dusese o viaţă dublă nu lipsită de consecinţe, răspunde simplu: "În situaţia asta nu pot să mint".

Stau şi mă tot întreb de zile bune oare ce pietricică i-o fi intrat venerabilului judecător în pantof şi-l rănea şi nu-l lăsa în pace? Şi ce mama dracului de pantofi o fi purtat?