Opinie A. Vasilescu: Cheile pierdute de la tezaurul bunăstării

Ne învârtim într-un cerc vicios. Criza blochează investiţiile. Blocajul investiţional restrânge afacerile şi obligă atât bugetul, cât şi companiile să reducă plata muncii. Mai departe, forţa de muncă rău stimulată întreţine o evidentă stare de moleşeală. Cercul se închide cu lovitura cea mai năpraznică, pe care o încasează bunăstarea populaţiei.

De fapt, lovită e munca. Iar munca, dezorganizându-se, lasă calea liberă ca lovitura să fie primită drept în plex de către bunăstare. Am văzut deja, în două comentarii precedente, consecinţele dezorganizării muncii: astăzi, în România, prea puţini oameni muncesc. Dar nici calitatea muncii nu e cea dorită.

Bunăstare înseamnă securitate alimentară, locuinţe, echilibru între oferta totală de mărfuri de pe piaţă şi cererea solvabilă, servicii curente, ocrotirea sănătăţii, învăţământ, posibilităţi extinse de petrecere a timpului liber şi multe altele. Ca să avem toate aceste bunuri şi servicii - şi să simţim prezenţa lor în cele mai multe case - e nevoie de mai mulţi bani scoşi din muncă performantă. Banii sunt însă puţini pentru că nouă ne lipsesc câteva chei de la tezaurul bunăstării. Le-am avut cândva, în unele perioade istorice - îndeosebi în anii închegării României moderne, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi în anii interbelici - dar le-am pierdut.

Lucrul bine făcut e prima dintre aceste chei pierdute. România are, acum, o nevoie vitală, rostită doar în surdină şi revoltător de rar. Nevoia de a-şi forma un nucleu puternic şi sănătos de lucrători performanţi, de la manageri la meseriaşi, un milion, poate chiar două, care să împingă economia în sferele eficienţei, productivităţii şi profitabilităţii, trăgând după ei alte milioane de salariaţi, de lucrători "de rând", pe care să-i scoată din vălmăşagul muncii la întâmplare şi să-i atragă în înfăptuiri bine organizate, desfăşurate sub semnul Sfintei Performanţe. Această nevoie vitală nu este încă însoţită de un proiect naţional viabil. Din acest motiv, vocaţia lucrului bine făcut a fost înlocuită treptat cu o păcătoasă convingere că… merge şi lucrul făcut oricum.

Competiţia economică e o altă pierdere dureroasă. Noi nu vom obţine bunăstarea dorită atâta vreme cât nu vom avea, în economia românească, o competiţie puternică. Acum, nu numai că nu avem competiţie, dar nici nu simţim strădania care s-o pună pe roate. Anemia concurenţei ne-a costat şi ne costă scump. Vechi reflexe fac din concurenţă un balaur temut. Atât de temut încât, în condiţiile în care avem o lege a protecţiei concurenţei, nu avem şi concurenţă. Vor curge încă multe resurse interne pe apa Sâmbetei până când vom avea şi un climat prielnic competiţiei economice. Deşi în România sunt în vigoare mai multe legi, apărute din 1990 încoace, ce au prevederi pentru încurajarea concurenţei, nu i s-a pus capăt amânării la nesfârşit a acestei curse vitale pentru noi: concurenţa. Dacă, bunăoară, nenumărate "creiere" plecate din ţară de-a lungul anilor, ce s-au impus în renumite companii din lumea mare şi produc valori adăugate pentru ţările lor adoptive, ar reveni acasă în aceste timpuri grele, e aproape sigur că n-ar putea să fie nici pe departe la fel de productive. Pentru că, aici, ar găsi greu suflul necesar competiţiei.

Restructurarea este o altă cheie pierdută. Încercările de a fi înlocuită cu copii n-au lipsit. Şi nu lipsesc. Cum însă copiile nu se potrivesc, avem astăzi mari restanţe în procesul de restructurare. Un proces care, acum, nu poate fi rupt de efortul făcut pentru ieşirea din criză. Dar, în acelaşi timp, de o restructurare radicală noi avem şi vom avea absolută nevoie pentru dezvoltarea sănătoasă a societăţii. Fiindcă economia românească nu mai poate fi lăsată pradă conjuncturilor; nu ne mai putem lăsa legănaţi de visuri de prosperitate fără a însoţi aceste visuri de productivitate şi de eficienţă. Iar fără restructurare nu vom avea nici productivitate, nici eficienţă.