Mecca verilor noastre/ de Daniela Crăsnaru
Autor:
Daniela Crasnaru
18.04.2011
Cu mult timp in urmă, scrisul era pentru mine un soi de terapie. Mă vindeca de toate tulburările interioare pentru care încă nu s-au inventat pastile. Acum scriu puţin şi cu greu. Pentru că trăiesc la tensiuni mici, care nu produc niciun fel de cutremure. Liniştea asta calmă, băltită, pe care unii ar putea-o numi seninătate, nu are nevoie să fie domolită prin cuvinte. Pentru ce mă doare acum, se găsesc pastile…
N-am curaj să-mi aduc aminte. Să scormonesc printr-un trecut
agitat, confuz, plin de oameni, locuri şi întâmplări rescrise
stângaci de un prezent care pare a nu avea un fir direct cu ceea ce
a fost. Dar ce a fost? De fapt n-am avut niciodată o bună memorie.
A fugi cu gândul înapoi, preţ de 30 de ani, e o întreprindere
riscantă, dureroasă şi cu puţine puncte de contact cu adevărul.
Mă
doare amintindu-mi cum mă durea atunci trăind. Numai că durerea de
atunci era creativă. Acum e stearpă. Durere pur şi simplu, fără
adjective.
De aceea am amânat să scriu despre acea perioadă, probabil cea
mai frumoasă din viaţa mea. Din pricina acestor cuvinte mari. Dar
altele nu am cu care să mă gândesc la verile de la mare din anii
'80. Azi, locul din amintire pare modest.
Vila Scriitorilor era, privită din perspectiva de azi (când
cei cu bani mulţi, dar şi cei cu mai puţini bani, caută
superconfort de multe stele), un hotel micuţ, cu camere simple, cu
o singură sală, rotundă, cu un unic televizor. Unde ne strângeam cu
toţii să vedem Campionatul Mondial de fotbal. Unde fata mea de
câţiva anişori se proţăpea în faţa ecranului şi ţipa furioasă: "La
mine să te uiţi, nu la televizol, leao ce eşti!" Terasa, faleza,
marea. Clujenii cu care ne întâlneam o singură dată pe an sau de
două ori, când veneau in Bucureşti să mai parcurgă o milă marină
din nesfârşita odisee a "Dicţionarului". Plimbările pe faleză, până
acolo, în dreapta, unde era gardul puterii. Ce-o mai fi azi acolo,
după gard? Nu ştiu, că n-am mai fost de 20 de ani. Şi parcă nici
n-aş cam vrea să ştiu. De aceea poate şi amân să mă duc din nou la
Neptun... Sunt atâtea locuri care nu mai sunt cum au fost. Case în
care au stat oameni dragi, numere de telefon la care nu-ţi mai
răspunde nimeni. În fond, Casa de la Neptun trebuie să rămână
acolo, în acel timp, pentru că îi aparţine. Probabil că acum e
"modernizată". Să-i fie de bine!
…Lip-lip, făceau picioruşele ei mici la 1 noaptea, în pijama,
pe coridoare, căutându-ne. Şi noi, după ce speram că adormise, ne
alăturam celorlalţi, în hol, să pălăvrăgim şi să ne uităm la
împătimiţii jocului de cărţi. Nu-mi aduc aminte de certuri, de
priviri urâte. Or fi fost, dar s-au topit în acea bucurie de
care-mi amintesc perfect, bucuria de a fi împreună în faţa mării,
în libertate. O libertate iluzorie probabil, dar pe care marea o
făcea, pentru două săptămani, adevărată.
…Maşina de scris a domnului Paler, ţăcănitul ei continuu, care
măsura orele şi ne aducea aminte de ce suntem acolo, împreună.
Bodega "Cireşica" de peste drum, unde ne duceam, uneori, la o bere.
Azi o fi ditamai restaurantul. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu. Aş
putea numi o mulţime de oameni dragi. Nu numesc niciunul, numindu-i
astfel pe toţi. E un loc comun să idealizezi trecutul, pentru că
trecutul înseamnă, fatalmente, tinereţe. Aşa e. Dar în acele două
săptămani din august eram liberi acolo. Contextul de acasă era
oricum sumbru, tensionat şi egal în griurile lui continue. Plecarea
la mare era deci marea călătorie spre unicul interval, scăpat cumva
din timp, căzut, fericit, într-un soi de triunghi al Bermudelor, de
unde, vai, eram recuperaţi "pentru societate" la sfarşitul
sejurului. Înapoi, la locurile noastre, înapoi, la loc. Dar peste
un an, aveam să vedem din nou Marea. Cu literă mare. Unica. Cu
mirosul ei incomparabil cu al niciunei mări din lume. Miros de
aşteptare, de libertate, de iubiri văratice fără şansă, de tinereţe
scursă în nisip, ca o ploaie de august, scurtă şi intensă.
Azi stau într-un oraş în apropierea mării. A altei mări.
Într-un sfert de oră pot fi pe plajă. Dar marea asta nu miroase a
nimic, e aseptică şi anonimă, cu tot renumele ei. Nici măcar a
bătrâneţe nu miroase, ca să zici că percepţia e legată de vârsta
mea de acum. E prea la îndemână şi, ca toate lucrurile la care
ajungi uşor, îşi pierde fascinaţia. Nimic nu se poate compara cu
marea călătorie spre Mare de acum 30 de ani. Ca Paştele sau
Crăciunul, era o singură dată pe an. Nici nu începea bine
primăvara, că ne şi inscriam pentru locul de la Neptun. Cu emoţie
şi speranţa că, uite, şi anul ăsta vom face marea călătorie. Îmi
face rău să-mi amintesc mai mult.
Mă opresc aici, ca în faţa unei valize goale în care aş pune
totul şi nu ştiu cu ce să încep. Ce nume predestinat, totuşi,
Neptun! Atunci era o localitate, Mecca verilor noastre. Acum pare
tot mai mult o planetă depărtată, rotindu-se, încet, pe cerul
tulburat al unui timp care a fost.