Improvizaţii cool/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea 18.04.2011

Crisparea dogmatică de altădată...

Acum douăzeci şi ceva de ani, în aşa-numitele gale ale Festivalului Naţional "Cântarea României", toată lumea stătea băţ pe scenă, purta costum negru şi cămaşă albă, respectiv rochie lungă dreaptă cu mâneci (exceptând costumele tematice de soldat, muncitor, ţăran, gărzi patriotice, pionier etc.), citea sau cânta sus şi tare un text verificat şi aprobat, iar din culise cineva dirija acerb cine şi când trebuie să intre sau să iasă. Indiferent dacă spectacolul se transmitea sau nu la televizor, în direct sau înregistrat, pentru ca totul să iasă perfect, interminabile şi extenuante repetiţii precedau evenimentul. Cea mai mică ezitare, bâlbă, scăpare de orice fel era imediat sesizată, interpretată şi uneori - în funcţie de gravitate şi implicaţii - corespunzător sancţionată. Cumplit. Absurd. Curat "1984". La propriu şi la figurat.

Dacă era vorba despre o premieră teatrală sau cinematografică, abia la sfârşitul spectacolului urcau pe scenă, într-o ordine atent prestabilită, directorul teatrului sau al casei de filme, regizorul, dramaturgul (dacă era român şi în viaţă) sau scenaristul, operatorul de imagine, compozitorul muzicii şi interpreţii principali. Cu notabila excepţie a directorului, care datorită funcţiei era o persoană oficială, costumaţiile respectivilor, la fel ca şi micile şi scurtele lor adresări, erau mai puţin rigide. Directorul rostea sentenţios câteva cuvinte, regizorul mulţumea şi el sec şi modest, eventual sugera câteva semnificaţii pregătite dinainte, pe scenă apărea un coş cu flori, aplauze şi gata: invitaţii puteau pleca mulţumiţi acasă. Doar câţiva dintre aceştia erau invitaţi să participe, alături de realizatorii spectacolului, la petrecerea/ cocktailul/ băuta strict privată (de obicei din banii regizorului) care urma într-o altă locaţie decât cinematograful sau teatrul respectiv. Tot "1984", tot orwellian, tot ceauşist şi de foarte tristă amintire.

Apoi, în decembrie 1989, a venit libertatea. Libertatea de creaţie şi exprimare, libertatea de a spune, de a face (aproape) orice, libertatea de a arăta şi a te comporta (aproape) oricum. Repudierea totală a vechilor ritualuri comunistoide, fie şi prin ostentaţia în sens opus, a fost o reacţie firească, cu atât mai de înţeles pentru delicata şi nonconformista lume a actorilor şi regizorilor, fie aceştia români sau de orice altă naţie, chiar şi dacă acest "a face orice" a însemnat "nimic", iar "a arăta oricum" a (de)căzut în "prost-gust". Pe lângă reflexul respingerii totale a tot ce amintea de universul represiv comunist, a explodat la fel de fireasca înclinaţie de recuperare a valorilor şi modelelor occidentale ce le fuseseră răpite şi interzise românilor vreme de 45 de ani. Chiar şi excesul de copiere, de teleportare în vrac a modei şi atitudinilor văzute, auzite, povestite din Occident pot fi înţelese până la un punct, atunci când acestea sunt preluate şi asimilate cu bun-simţ. După douăzeci de ani de libertate culturală şi spirituală, două evenimente culturale simbolice şi reprezentative pentru lumea spectacolului românesc (dar nu a showbiz-ului) au depus o tristă mărturie asupra faptului că bunul-simţ continuă să fie absent de cele mai multe ori atât din spectacolele/ galele/ premierele cu pretenţii de ştaif vestic, dar duhnind a şuşă de provincie, cât şi din atitudinea starurilor dâmboviţene cu pretenţii cultural-elitiste, dar împotmolite în penibilul unor improvizaţii nereuşite.

...şi păguboasa degajare de acum

Aşteptată cu un viu interes, "marea premieră" (prin ce se deosebeşte "marea premieră" de simpla "premieră", nu am aflat niciodată) a filmului "Aurora" (foto) de Cristi Puiu a avut loc pe 10 martie 2011. Covor roşu, lume multă, ţinute pestriţe, balcanica întârziere de jumătate de oră. În sfârşit, pe scenă a apărut o doamnă (despre care doar cei iniţiaţi puteau şti că este soţia regizorului şi producătorul filmului), care a repetat de vreo trei ori cât este ea de emoţionată şi... atât. Nu avea nimic pregătit a spune.

Un Cristi Puiu, parcă extenuat de gloria acumulată cu ani în urmă prin "Moartea domnului Lăzărescu", afişând o ţinută ostentativ şleampătă, a salvat pe moment situaţia, invitându-l pe scenă pe amabasadorul Franţei la Bucureşti, Excelenţa Sa Henri Paul, care şi-a citit discursul laudativ de acordare a ordinului de Cavaler al Artelor şi Literelor. Poate din acest motiv regizorul a purtat totuşi un sacou şi o cămaşă... Au urmat trei lungi, foarte lungi ore de film (controversat) al cărui comentariu (critic) nu-şi găseşte locul aici; mulţi dintre invitaţi au părăsit, exasperaţi, sala. Culmea penibilului a fost atins în finalul serii, când a devenit evident că unul dintre cei mai bine cotaţi tineri regizori români nu ştie sau consideră că nu este la înălţimea principiilor şi ideilor sale culturale să-şi regizeze, să se gândească la propria premieră: şi-a invitat pe scenă la grămadă echipa, iar atunci când a încercat să-i prezinte a constatat că pe unii nu mai ştia cum îi cheamă, iar pe alţii - prezenţi - îi tăiase la montaj. Imensul orgoliu al lui Cristi Puiu, tradus printr-un nonconformism neconvingător şi păgubos, a acoperit astfel, printr-o ridicolă improvizaţie, un talent real, ce merita respectat tocmai de cel căruia îi fusese hărăzit.

La scurt timp după jenanta mare premieră a filmului lui Cristi Puiu, pe 20 martie 2010, canalul Pro Cinema a transmis în direct din Crystal Palace Balroom din Bucureşti cea de-a V-a ediţie a Galei premiilor Gopo pentru filmul românesc, dorită a fi un fel de replică dâmboviţeană a Oscar-urilor americane, a César-urilor franceze sau a britanicelor BAFTA. Deşi această gală a înregistrat un număr-record de participări, incluzând multe filme româneşti excelente, cu actori şi regizori pe măsură, cu recunoaşteri internaţionale ce confirmă deja antologicul Palme d'Or obţinut la Cannes în 2007 de Cristi Mungiu (cel în ţinută de mare gală şi sărutat la scenă deschisă de Jane Fonda) pentru "4, 3, 2", spectacolul a fost un exemplu elocvent despre cum improvizaţia, infatuarea semidoctă, abandonul profesionalismului, prostul-gust, teribilismul inconştient şi aroganţa cool pot îngropa în ridicol şi vulgar un eveniment cultural care, cu puţin mai mult efort şi inspiraţie, ar fi avut şansa unui moment memorabil. Chiar dacă Andi Moisescu a avut mai multă coerenţă retorică în prezentarea galei, cuplurile de actori chemaţi să anunţe şi să înmâneze premiile la fiecare categorie, probabil fără să fi făcut nici un plan, nici o repetiţie, neavând, în afară de înşelătoarea inspiraţie de moment, nici un text pregătit, s-au călcat imperturbabil/ amiabil pe picioare, pe vorbe, pe microfon (care era fie prea scund, fie prea înalt), pe replici, pe secvenţe (unii au uitat chiar de prezentarea nominalizărilor).

În căutarea eleganţei neştiute

Palidele şi jenantele prestaţii ale mult prea infatuaţilor noştri actori tineri au fost evidenţiate prin contrast de excepţiile notabile ale "bătrânilor" şi adevăraţilor profesionişti: un minirecital de prezentare pregătit cu minuţie de inegalabilul Victor Rebengiuc, un aplomb perfect controlat al Andreei Esca şi un punct ochit - punct lovit cu un rarissim zâmbet pe buze al lui Cristian Tudor Popescu. Aceleaşi vedete dâmboviţene - altfel, foarte convinse de talentul lor ("Cred că-l cam meritam!" - au spus Clara Vodă şi Mirela Oprişor în loc de fadele mulţumiri la primirea Gopo-ului pentru cea mai bună "şi meritată" interpretare feminină) - ce nu au avut decenţa profesională de a-şi pregăti corespunzător "micuţa" lor intervenţie scenică, au dovedit în plus că civilizaţia occidentală a vestimentaţiei de gală încă nu a cucerit cu adevărat plaiurile mioritice. La fel ca şi la Gala Premiilor Gopo de la Palatul Parlamentului, din 2010, ei, vedetele masculine, pentru a fi cât mai cool, au sfidat în masă cravata, papillonul, lavaliera, costumul, smoching-ul, acoperindu-se cu o ţinută voit neglijentă, dar de designer; ele, vedetele feminine, pentru a fi cât mai sexy, s-au dezgolit şi au pozat cum au ştiut ele mai bine, unele cu gust şi rost, altele mult şi prost. Tot seniorii octogenari (Ion Besoiu) sau septuagenari (Victor Rebengiuc) au salvat onoarea eleganţei româneşti, în condiţiile în care teribilul junior Tudor Chirilă a părut extrem de nelalocullui sub costum şi papillon.

Ce-ar mai fi de spus? Că lung e drumul pân' la Oscar. Că elita artistică dâmboviţeană preferă să improvezeze cool şi penibil în loc să-şi muncească cinstit statutul şi imaginea, aşa cum fac modelele lor occidentale şi americane. Că încă nu am învăţat lecţia eleganţei fireşti şi a bunului-gust, preferând epatarea ieftină şi tupeul de circumstanţă. Că e păcat de atâtea frumuseţi şi talente irosite în stridenţa balcanică şi lenea orientală... Într-un alt context, cel al statului japonez la masă în lotus, Andrei Pleşu medita astfel cu privire la "calea românească: Stai strâmb şi judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poţi. Asta-i situaţia!"

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist în operaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistelor "Historia" si "Istorie si civilizatie".