Bruno Andreşoiu: “Bucureştiul trăieşte în registrul spectaculosului mărunt” (I)/ de Daniel Nicolescu

Din mai 2006, este vicepreşedinte, responsabil de imagine şi comunicare al Ordinului Arhitecţilor din România, filiala teritorială Bucureşti. Începand cu 2007 este Comisar al Anualei de Arhitectură Bucureşti, care se desfăşoară în a doua jumătate a lunii mai. Din mai 2006, este membru în Consiliul Naţional al Ordinului Arhitecţilor din România.

Din septembrie 2007 este membru fondator al Asociaţiei Spaţiu Urban Bucureşti, care gestionează desfăşurarea proiectului de revitalizare urbană "TUB".

În iulie 2008 a fost comisar al expoziţiei Ordinului Arhitecţilor din România din cadrul Congresului UIA de la Torino, Italia.

igloomedia

Din 2001 editează revista lunară igloo habitat & arhitectura (revistă premiată la Anuala de Arhitectură ediţiile 2003 şi 2005);

Între 2005 si aprilie 2009 a fost senior editor al revistei de cultura urbana re:PUBLIK. Între mai 2004 şi septembrie 2005 a fost senior editor la revistei D.sign, supliment lunar al Ziarului Financiar editat de Publimedia;

Începând cu 2003 editează albumele "Anuala de Arhitectura Bucureşti", iar din 2005, colecţia "Arhitecturi văzute prin Igloo" - album ce grupează tematic subiecte apărute în revista igloo.

Din noiembrie 2005 editează "Buletinul informativ al OAR Bucuresti", publicaţie bilunară şi a fost coorganizator al Anualelor de Arhitectura - Bucureşti ediţiile 2005 şi 2006.

În 2005, a realizat expoziţia şi a iniţiat campania deschisă "Arhitectura merita o şansă";

Din mai 2006 editează primul "Ziar de arhitectura IGLOO" - publicaţieanuală gratuită de informare largă în domeniul arhitecturii, distribuită în cadrul Anualei de Arhitectura Bucuresti.

Coordonează, prefaţează şi dezvoltă albumele din colecţiile igloomedia: igloopatrimoniu (Cule, Hateg, Kombinat, Kastello, Stuf), iglooprofil (Alvaro Siza, Dorin Stefan, Liviu Ciulei), igloobest (Case din România 1 si 2, Interioare, Birouri din România), igloopocket (Hot Restaurants 1 şi 2, Hot Cafes, Hot Bars & Clubs), iglooguide (Bucureşti. Locuri alese), igloostudent.

În noiembrie 2008, odată cu lansarea volumului Stuf. Case tradiţionale din Delta Dunării, organizează expoziţia Tradiţional înseamnă modern, o colecţie de proiecte de arhitectură modern tradiţională localizată în Delta Dunării.

Preşedintele nostru al tuturor, al arhitecţilor şi nearhitecţilor români, Traian Băsescu, bântuit probabil de o metaforă ceţoasă, recomanda unui grup de oameni de afaceri străini să vadă România din elicopter. Vorbind despre Bucureşti, arhitectul Bruno Andreşoiu spune: "Pentru mine, perspectiva aeriană e singura reală, singura capabilă să ordoneze superior un spaţiu discontinuu, altminteri inevitabil supus limitelor mărunte ale câmpului vizual blocat de bariere de tot felul. Numai de sus poţi cuprinde secţiuni semnificative de oraş, numai de sus poţi scăpa de sclavia limitării de perspectivă, numai de sus poţi înţelege". Hai să punem lucrurile la punct. Pe cine credităm cu copyright-ul? Lăsând gluma la o parte, Bucureştiul tău (ştiu că "Bucureştiul ascuns" e o operă colectivă, dar marca ta e suficient de pregnantă, de la prefaţă la poze, încât să mă simt îndrituit să spun "Bucureştiul tău"), cel din album, e un oraş fotografiat şi în cadre "macro". Deci? De unde vorbeşte elocvent oraşul? De sus, sau de la 10 centimetri? Sau...

Nu ştiu dacă elocvenţa unui oraş e o chestiune de altitudine. Orice înălţime poate fi, până la urmă, premiza unei comunicări elocvente. Ceea ce am încercat eu să marchez cu acel prim capitol este diferenţă uriaşa dintre percepţia uzuală, cotidiană, de la nivelul străzii şi cea din punctele înalte pe care oraşul ţi le pune la dispoziţie. Văzut de jos şi văzut de sus, Bucureştiul (orice oraş) poate fi, la limită, două oraşe diferite.

Există, cred, o fascinaţie căreia puţini i se pot sustrage - şi eu nu fac excepţie - a privirii de sus, a perspectivei descendenţe, a poziţionării deasupra. Nu prea cunosc oameni care să nu se lase furaţi, măcar câteva clipe, de contemplativitati benigne, atunci când au ocazia unei perspective de la înălţime. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, într-un sens mai puţin concret, e întotdeauna nevoie să te înalţi pentru a înţelege (sau te înalţi înţelegând), şi cred că lucrul e aplicabil şi oraşului. Şi era, în mintea mea, necesar şi cărţii acesteia.

Dincolo de aceste consideraţii, Bucureştiul este infinit fascinant văzut de sus. Gesturile urbane majore au o altă amplitudine de-aici, de sus se pot descifra mult mai uşor schemele aplicate. De foarte sus, istoria modelelor urbane, cu toate impicatiile lor atât în ţesutul construit cât şi, cu un minim efort speculativ, în planul ideilor, devine foarte limpede. Apoi, doză de aproximativ, de relativism, de neascultare care însoţeşte orice gest al romanului de câmpie este parcă vizibilă cu mai mare claritate de la înălţime, în special în tramă stradala tradiţională. Aici, până la detaliul infim, Bucureştiul trăieşte în registrul spectaculosului mărunt, dacă mă pot exprimă aşa.

Există, în comentariile tale, un amestec de nostalgie, de iubire tristă pentru oraş, de gânduri severe şi de vituperări împotriva viruşilor urbani. Toate laolaltă, contradictorii şi sprijinindu-se simultan, ţes în fond imaginea, de râsu' plânsu', a unei fiinţe urbane (încă) vii. Simt, totuşi, nevoia câtorva puncte pe "i". Care crezi că e cea mai toxică intervenţie din ultimii 20 de ani pe epiderma oraşului? Ce tendinţă urbanistică crezi că ar trebui să prevaleze pe termen scurt?

Înainte de a răspune la întrebările directe, ar trebui să spun că remarcă iniţială este cât se poate de corectă, căci albumul acesta este în fapt rezultatul unui efort de împăcare personală cu oraşul în care locuiesc. Am decis să facem cartea când am simţit că dezgustul riscă să contrabalanseze plăcerea de a fiinţă pe-aici. Aşa că amestecul de stări care se simţ cu siguranţă în abordare se datorează efortului de a redescoperi, lucid, amănunte cu sens, lucruri pentru care merită să continui să fii într-un teritoriu şi într-un timp al neiubirii.

Cred că cel mai toxic lucru care i s-a întâmplat Bucureştiului în ultimii ani nu este o intervenţie anume - am pierdut pentru o vreme posibilităţile (nu şi gustul) gesturilor majore - ci mai degrabă o absenţa. Absenţa gesturilor cu sens, absenţa unor proiecte care să depăşească prin anvergură rezolvarea unor probleme imediate, absenţa unui discurs care să redea importantă oraşului că spaţiu superior organizat, că lume. Cam tot ce s-a întâmplat cât de cât vizibil în ultimii ani poartă pecetea acestor lipsuri.

Zeci de ani s-a practicat fără limite urbanismul derogatoriu, în care tot cetăţeanul putea să-şi facă propriul PUZ, rescriind adică regulile oraşului după propriul interes. Această practică are două niveluri de nocivitate, cel direct, al rezultatului concret disproporţionat, creator de servituţi când nu de probleme insurmontabile, dar şi unul ceva mai subtil, care mutilează decisiv relaţia noastră cu oraşul. Acesta din urmă are că efect pierderea prestigiului oraşului că spaţiu ordonat, că structură de a cărei bună funcţionare trebuie să se ocupe specialiştii, că entitate suprapersonala ce nu poate fi suspusă bunului plac al oricui. Anulându-i prestigiul ne condamnăm pe noi la dispreţ, sau cel puţin la lipsă de iubire. Ori, nu poţi avea o relaţie decentă cu un lucru/ o persoană pe care o dispreţuieşti, căreia îi refuzi şansa personalităţii distincte şi valoroase. Practică ultimilor ani a împărţit actorii urbani în vătafi şi victime.

Desigur, asistăm acum la derularea intervenţiei majore de pe Buzesti, Berzei etc, care a aprins spiritele şi a scos armatele în stradă. Personal, nu cred că această este însă lucrul cel mai rău care ni se putea întâmplă, dar este cu siguranţă consecinţă lipsurilor pe care le-am menţionat mai sus.

Cât despre tendinţele urbanistice, pentru a nu naviga în oceanul utopiilor, aş zice că justă observarea a specificului local (me refer la mentalităţi, legi, administraţie, nu la arhitectură) şi corectă negociere cu acesta e singură opţiune. Punând, evident, orăşeanul viu şi real în centrul preocupărilor şi nu vremelnicele sale obsesii mărunte sau accesorii tehnice, dintre care automobilul este numai cel mai vizibil şi nociv.

Mă întorc la vederea de sus, la ochirea demiurgică, atotcuprinzătoare şi, în ultimă instanţă, utopică pe care o propuneai. Ce ai face, de acolo de sus, ca să sfinţeşti locul? Ce-ai muta, ce-ai şterge, ce-ai adăuga, ce-ai corecta?

Aş extinde inteligent oraşul, că principală formă de protecţie a centrului şi a lucrurilor valoroase pe care încă le adăposteşte. Mi-aş bate capul să trasez mai întâi artere şi vene şi oase şi abia apoi aş pune carne între ele. Aş încerca să evit densificarile absurde, justificate prin modele cu care nu avem nici o legătură şi din utilizarea cărora oraşul nu câştiga mare lucru. Aş reconverti clădirile vechi cu potenţial în loc să le transform în terenuri de vânătoare pentru copoii imobiliari. Şi aş demola, fără scrupule, câteva clădiri în care nesimţirea este nedisimulată şi de-a dreptul sfidătoare.