Opinie de Adrian Vasilescu: Consumul nu-i un tren, ci o gară

Acum, când se întrezăreşte ieşirea din recesiune - dar nu şi din criză! - se înmulţesc speranţele că intensificarea consumului ar grăbi relansarea. Desigur, în temeiul tezei că mai mult consum ne-ar aduce mai multă creştere economică. Teoretic sună bine. Numai că lecţia de dinainte de criză, care s-a dovedit a fi amară, ne aminteşte că într-adevăr consumul nostru stimula producţia… dar producţia altora. A ţărilor de unde importam o gamă largă de mărfuri, ca să fie satisfăcută o cerere de consum susţinută cu salarii peste nivelul productivităţii, cu credite bancare şi cu bani trimişi acasă de compatrioţii noştri călători prin lume.

Ani buni, înainte de criză, o parte semnificativă a populaţiei a avut astfel iluzia unei creşteri a standardului de viaţă. Fiindcă societatea românească a consumat mai mult decât a produs. Unde am ajuns? Balanţele de plăţi şi de încasări, încheiate în raporturile cu străinătatea, au acumulat deficite greu de suportat. Achităm astăzi, cu vârf şi îndesat, nota de plată. Şi acum ce să facem, să ne întoarcem la consumul fără muncă? N-am face altceva decât să umflăm din nou deficitul extern. După ce, în cei doi ani de criză, am lăsat să se agraveze dramatic două boli pe care am continuat să le ducem pe picioare: inflaţia şi deficitul bugetar.

De multe ori, în dezbaterile publice, analiza e împinsă doar către unele faţete, alese pe criterii subiective, iar obsesiile se înmulţesc, provocând emoţii care deformează realitatea. Şi astfel, ne trezim în 2011 sperând la consumul care să facă PIB. Deşi o soluţie bună de ieşire din capcana în care am căzut nu poate să vină decât dintr-o altă ecuaţie economică, în care consumul să fie legat de venituri, iar veniturile să fie legate de performanţele din procesul muncii.

Miza pe consum îşi extrage argumentaţia din realitatea anilor de boom, din 2000 până în 2008. Într-adevăr, consumul a fost mare atunci. În România acelor ani însă nu doar consumul crescuse. Întâi şi întâi a crescut producţia industrială. Şi a crescut producţia agricolă. Apoi au crescut investiţiile. Toate laolaltă au adus mai mult PIB. Dar consumul a fost mult prea mare. Nu raportat la nevoi, ci la oferta internă de bunuri şi servicii. De aici ni s-au tras multe necazuri.

A pune acum consumul în acord cu legităţile economice nu înseamnă însă nicidecum o reactualizare a tabloului din anii '70-'80. Atunci rolul principal îl juca acumularea. Judecata era simplă: să pleci de la o scădere drastică a fondului de consum, în schimbul creşterii acumulării, pentru a obţine cu timpul un consum mai mare. Dintr-o astfel de dogmă se inspirase Ceauşescu, în efortul lui de a sugruma consumul, fetişizând rata înaltă a acumulării. De 30-33 la sută din venitul naţional. Fără să ţină seamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare şi consum. Superacumularea a ucis consumul, iar apoi a distrus însăşi baza de investiţii. În epocă, unii economişti români au anticipat eşecul inevitabil. Ei au relevat nevoia unui echilibru optim între fondul de acumulare şi fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat!? A fost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierderea suflului investiţional. Şi, în acelaşi timp, la degradarea consumului. Aşa s-a şi întâmplat. Dezvoltarea a greşit drumul.

O repetare mecanică a acelor practici ar fi dramatică. Dacă însă noi, astăzi, am învăţa o nouă lecţie şi am recurge la o altă miză, ne-am putea alege cu rezultate remarcabile. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie să se investească în România. Avem nevoie să se investească fără încetare, capital intern şi capital străin. Iar consumul să crească în loc să scadă.

Dar consumul, singur, nu-i un tren care să ne conducă spre creştere economică. E o gară. Acolo trebuie să ajungem. Iar trenul consumului, cu care călătorim către gara de destinaţie, va putea ajunge acolo numai tras de trei locomotive: productivitatea, competiti­vitatea şi eficienţa.