Opinie de Adrian Vasilescu: Vom culege anul viitor ce semănăm în acest an

Au mai rămas, din acest an, opt luni. Prea puţin timp pentru ca societatea românească să facă, până la sfârşitul lui 2011, tot ce are de făcut: să ieşim din recesiune, să consolidăm creşterea cu semnul plus şi totodată să accelerăm reformele structurale.

Anul 2012 va fi electoral. În toată lumea, în anii electorali, frâiele economiei slăbesc, se produc relaxări care să facă sesizabile acumulările de până atunci. Mai peste tot, pe planetă, în anii cu alegeri, în economie se apasă cu înverşunare pe toate pedalele care pot să-i arate alegătorului, cu deosebire celui din clasa de mijloc, că viaţa lui ori e mai bună, ori tinde să se îmbunătăţească. Dar cu o singură condiţie: să fi fost făcute acumulările necesare pentru un astfel de salt calitativ.

Cum va fi în România lui 2012? Partidele, toate, au ajuns la o răscruce de drumuri: fie sunt în pericol să piardă alegerile, fie sunt în faţa uriaşei răspunderi de a le câştiga. Dar ca un partid ori o coaliţie de partide să câştige alegerile va fi nevoie să probeze că ştiu ce să facă pentru ca viaţa populaţiei să se schimbe. Oamenii vor să ştie cum va evolua realitatea din piaţa de consum. Sau cea de la fiecare de-acasă, de pe masa în jurul căreia se adună familia. Mai departe îi interesează veniturile, casele, spitalele, şcolile, străzile, securitatea persoanei.

Doi ani au fost pierduţi în bătălia pentru bunăstare. În 2009 şi în 2010 au fost ochite, cu puţine excepţii, numai ţintele din buget. Pentru asigurarea unui echilibru adecvat între venituri şi cheltuieli. De 2011 însă e legată o altă şansă: grăbirea proceselor din economia reală. Prin fapte, nu prin vorbe. Fiindcă nimic nu e mai rău decât atunci când vorbele (declaraţii, promisiuni că va fi accelerată restructurarea, că vor fi repornite motoarele economiei) nu sunt urmate şi de fapte. Sau când proiecţiile de relansare economică nu au un sprijin, o bază reală. Leul, relativ stabil, poate fi o oglindă în care să te uiţi. Şi în care să ai încredere. Dar pentru o masă critică în stare să sprijine relansarea e nevoie de mai mulţi indicatori, între care rata şomajului, deficitul bugetar, eficienţa, productivitatea şi competitivitatea. Atâta vreme cât, într-o ţară, toţi aceşti indicatori au rate negative, motorul relansării economice nu-i deloc uşor de pornit.

Iată prioritatea-priorităţilor: avem nevoie ca de aer de structuri noi, eficiente în economie, care să asigure un alt standard de viaţă. Din nefericire, cel puţin în acest an, nu se poate face prea mult pentru îmbunătăţirea vieţii românilor. Dimpotrivă, după ce în 2010 românii au trăit mai rău decât în 2009, e posibil ca, pentru o mare parte a populaţiei, anul 2011 să fie mai rău decât 2010. Şi atunci ce rămâne de făcut? Un singur lucru: în 2011, cu deosebire în partea a doua a anului, să fie puse bazele unei relansări veritabile a vieţii economice şi a vieţii sociale. În aşa fel încât, începând din 2012, să se producă o îmbunătăţire neîncetată a standardului de viaţă. Dar aşa ceva se va întâmpla numai dacă în 2011, în împrejurări economice şi sociale încă grele, fiindcă lumea n-a ieşit din criză, vor fi semănate condiţiile de îmbunătăţire a nivelului de trai începând din 2012.

Totul depinde însă de ce vom semăna. Şi de cum vom semăna. În anii comunismului românii s-au obişnuit să semene mai mult pe lângă şosele, pe unde treceau coloanele oficiale, în timp ce mai departe câmpul era lăsat vraişte. Nu de aşa ceva avem acum nevoie. România are acum nevoie de o restructurare totală a companiilor. Cu deosebire a celor de stat. Plecând de la adevărul că şi în acest an ne confruntăm cu aceleaşi performanţe şubrede, de care n-am reuşit să scăpăm, ce fac să fie extrem de scumpă şi o creştere a Produsului Intern Brut cu numai un procent sau două. Motivaţia multor manageri: n-avem resurse pentru o economie performantă. Dar puţine ţări dezvoltate au resurse. Au, în schimb, economii competitive. De o economie competitivă are nevoie şi România.