Obscena pasăre a nopţii/ de José Donoso Yáñez

José Donoso Yáñez (5 oct. 1924-7 dec. 1996) este cel mai important prozator chilian al generaţiei sale şi o figură proeminentă a întregii literaturi sud-americane contemporane, foarte apreciat atât de critici, cât şi de public. Autor de romane, proză scurtă, dramaturg, poet, jurnalist şi traducător, a trăit aproape toată viaţa în Chile (ca profesor la Universitatea Catolică din Chile şi la Universitatea din Chile şi ca jurnalist), dar începând din 1964 a petrecut mulţi ani de exil autoimpus în Mexic, în Statele Unite (ca lector la Universitatea din Iowa) şi mai ales în Spania. În 1982 s-a reîntors în Chile, unde, în 1990, a primit cel mai important premiu literar, Premiul Naţional pentru Literatură.

Romanul Obscena pasăre a nopţii, apărut în spaniolă în anul 1970 şi tradus apoi în 13 limbi (olandeză, franceză, germană, greacă, italiană etc.), apare acum pentru prima oară în limba română. Luis Buñuel l-a numit o "capodoperă", iar Carlos Fuentes, "unul dintre cele mai bune romane nu numai ale literaturii latino-americane, ci ale întregii literaturi contemporane". Într-un stil plin de imaginaţie, vizionar, luxuriant şi puternic, specific cunoscutului curent literar al realismului magic, naratorul şi protagonistul Humberto Peñaloza, scriitor ratat, îşi spune propria poveste (de fapt cea a deconstrucţiei propriei personalităţi), precum şi o complicată poveste a nobilei familii Azcoitía, împletită pe plan simbolic cu mitul sudamerican al monstrului Imbunche. Plină de poveşti pe mai multe nivele, de personaje care îşi schimbă identităţile, vocile şi aparenţele, de magie, mituri şi credinţe, Casa de Exerciţii Spirituale a Încarnării din Chimba, al cărei paznic şi creator este, de fapt, Humberto (alias Mutulică) devine nu numai centru al lumii, ci o imitaţie în mic a lumii, chiar dacă o lume a monstruozităţii, a complexelor, a spaimelor şi obsesiilor fiinţei umane.

Traducătorul Dan Munteanu Colán (n. 1944), licenţiat în filologie romanică la Universitatea din Bucureşti (1967) şi doctor în filologie romanică al Institutului de Lingvistică din Bucureşti (1981), este în prezent profesor universitar de Filologie Romanică la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria. Pe parcursul unei carierei universitare impresionante a publicat peste cincizeci de volume (de lingvistică, critică literară, gramatici, dicţionare şi manuale) şi mai bine de 200 de studii pe teme lingvistice, literare şi de teoria artei plastice. A semnat numeroase articole, recenzii şi cronici în reviste culturale de prestigiu. În 1967, a publicat primul dicţionar român-spaniol din România, în colaborare cu Constantin Parii. Este autorul unei vaste şi valoroase opere în domeniul traducerilor, tălmăcind în limba română opere fundamentale din literatura spaniolă şi hispano-americană. Printre traducerile sale, multe dintre ele însoţite şi de studii critice, se numără scrierile lui Alejo Carpentier, José Ortega y Gasset, Clarín, Manuel Vásquez-Bigi, Alberto Vázquez-Figueroa, Guillermo Cabrera Infante, Roberto Bolaño, Pablo Neruda etc. A primit numeroase premii atât în România, cât şi în Spania.

*

ELIANA se lipeşte iarǎşi de gratiile ferestrei. Încep sǎ se aprindǎ luminile de pe stradǎ. În casa din faţǎ o femeie deschide fereastra de la balcon. În timp ce-şi piaptǎnǎ pǎrul lung şi foarte negru, uitându-se pe stradǎ, aprinde radioul, ra-ta-ta, ratataratata, stridenţe sincopate de chitare electrice şi voci fonfǎite invadeazǎ dormitorul, ele o ridicǎ pe Iris de pe somierǎ, o ţin în picioare pe culoarul dintre cele douǎ şiruri de paturi ca sǎ audǎ babalú, babalú ayé, hai, danseazǎ un pic, Gina, o încurajeazǎ orfanele, haide, cu un gest de iapǎ îşi unduieşte pletele lungi, înainteazǎ printre paturi mişcându-şi şoldurile, extaz în ochii întredeschişi la fel ca actriţele din filme, nu mǎ mai simt vlǎguitǎ, nu mai casc, vreau sǎ ies sǎ dansez ca actriţa aceea care se numea Gina şi care trǎia într-o mǎnǎstire de cǎlugǎriţe rele, în cartea aia de Corín Tellado pe care mi-a citit-o Eliana. Iris se opreşte. Se scotoceşte în buzunare. Scoate un ruj vineţiu şi-şi face buzele; frageda ei carne de copil se transformǎ într-o bucată de aluat crud când se dǎ pe buze cu acel oribil ruj de culoare închisǎ. Ei hai, Gina, danseazǎ pentru noi, şi ea înainteazǎ printre cele douǎ şiruri de paturi, mişcǎ-te cum trebuie, bine, aşa, aşa, mai tare, mai tare. Pe pervaz, Eliana aprinde douǎ lumânǎri pe care le-a furat din capela mortuarǎ a Brígidei; ea poate doar sǎ încurajeze, e micǎ, puştii de pe stradǎ nu o strigǎ pe ea, ci pe Iris, ea n-are ţâţe pe care sǎ le arate, nici coapse pe care sǎ şi le etaleze. Le trimite pe orfane la cealaltǎ fereastrǎ şi o ajutǎ pe Iris sǎ se urce pe pervaz.

- Uite, Gina, a venit Gigantul.

- Strigǎ-i cǎ o sǎ ies când se culcǎ babele.

- Bǎieţii vor sǎ dansezi.

Rămâne singurǎ în cadrul ferestrei luminate. Îşi mişcǎ şoldurile. Împingându-şi sânii în faţǎ, îşi strânge puloverul cu o mângâiere prelungitǎ care-i strǎbate tot corpul şi apoi îşi ridicǎ fusta ca sǎ-şi arate coapsele groase, cu carne ţeapǎnǎ, în timp ce cu cealaltǎ mânǎ îşi ridicǎ pǎrul, ţuguindu-şi buzele ca pentru un sǎrut nebun de patimǎ. Pe stradǎ, grupul adunat sub felinar o aplaudǎ. Femeia care se piaptǎnǎ la fereastra din faţǎ dă muzica mai tare şi se sprijinǎ cu coatele de balustradǎ ca sǎ priveascǎ. Iris începe sǎ se mişte, foarte lent, la început frecându-şi doar o coapsǎ de cealaltǎ, apoi fremǎtând toatǎ în ritmul unui dezlǎnţuit babalú, învârtindu-se, cu pǎrul în vânt, braţele ridicate, palmele deschise, ca şi cum ar fi cǎutat ceva sau pe cineva, rǎsucindu-se iarǎşi, iarǎşi, îndoindu-se, înǎlţându-se, îşi lasǎ capul pe spate, apoi capul şi tot pǎrul aruncat în faţǎ, se rǎsuceşte cufundatǎ în ritmul rockului, al frugului sau ştiu eu ce-o fi fost, doar ca sǎ danseze învârtindu-se şi sǎ-şi arate coapsele şi chiloţii jegoşi şi ţâţele bǎlǎbǎnindu-se, limba fierbinte care cautǎ şi ea, sǎ danseze pe pervaz ca sǎ fie aplaudatǎ şi s-o ovaţioneze lumea de pe stradǎ, şi sǎ-i strige dǎ-i înainte nu te opri, Gina, drǎguţǎ, ţine-o aşa, fatǎ frumoasǎ, mişcǎ-ţi ţâţele cât poţi, mişcǎ-ţi curul, sǎ ia foc Casa, sǎ ardem cu toţii. Şi Gigantul, cu capul lui enorm de mucava, vine în mijlocul strǎzii sǎ danseze ca şi cum ar dansa cu Iris, Iris se cambreazǎ, îşi mişcǎ mijlocul şi se rǎsuceşte şi se agitǎ şi strigǎ acolo sus închisǎ în cuşca ei luminatǎ de lumânǎri, izolată pe una dintre laturile Casei, dansând ca o fecioarǎ care a înnebunit în ocniţa ei. Gigantul se opreşte pe aleea din faţǎ ca s-o strige: Gina, Gina, coboarǎ sǎ ne iubim, strigǎ tu, gagiule, pe mine nu mǎ aude, fiindcǎ sunt închis în capul ǎsta de mucava puturoasǎ.

- Hai jos, Gina!

- Auzi, Eliana, întreabǎ-l pe Gigant ce cadou mi-a adus azi, dacǎ nu, nu cobor.

- Bani nu, zice, da' ţi-a adus cinci foiletoane de Corín Tellado şi un ruj, nu nou, dar bun, cu tub de aur.

- Aurit poate, de aur sunt foarte scumpe.

- Nu accepta porcǎrii, Iris, nu fi tâmpitǎ. Trebui sǎ scoţi nişte biştari de la el ca sǎ-mi plǎteşti pen ce ţi-am citit.

- Dacǎ nu-mi ceteşti tu, îmi ceteşte Mirella, aşa cǎ nu-mi pasǎ.

- Da' ţie îţi place cum îţi citesc eu, fiindcǎ îţi spun povestea şi ţi-o explic, cǎ dacǎ nu, nu pricepi nimic. Te am la mânǎ, Iris Mateluna, la mânǎ, pentru cǎ dacǎ eu nu-ţi citesc şi nu-ţi explic romanele lui Corín Tellado şi povestea Rǎţoiului Donald, o sǎ mori de plictisealǎ în Casa asta de cǎcat...

Se agaţǎ de gratii ca sǎ-l priveascǎ; este el, cu ochii rotunzi cât douǎ farfurii, râsul care nu-i piere niciodatǎ fiindcǎ niciodatǎ nu se supǎrǎ, el e bun, ne giugiulim bine şi îmi spune Gina, sprânceana arcuitǎ care-i sprijinǎ cu ridurile de pe frunte pǎlǎrioara lui caraghioasǎ... e el, vrea sǎ se însoare cu mine fiindcǎ îi place cum fac sex, o sǎ mǎ ducǎ sǎ vǎd filme unde actriţele se mişcǎ singure şi vorbesc şi n-o să mai am nevoie ca cicǎlitoarea asta de Eliana sǎ-mi citeascǎ ceva, Gigantul o sǎ mǎ ducǎ într-o clǎdire din aia înaltă de care se vǎd acolo în centru, ca sǎ dansez la un concurs şi sǎ primesc un premiu, farduri zice cǎ i se dau fetei care danseazǎ cel mai bine şi pe urmǎ îi scot poza în toate romanele foileton şi proasta de Eliana şi doamna Rita şi Mutulicǎ şi Maica Benita şi orfanele şi toate bǎtrânele or sǎ-mi vadǎ poza în romane când o sǎ plec de-aici.

- Cu ce-o sǎ mǎ plǎteşti dacǎ Gigantul nu-ţi dǎ bani azi?

Iris ridică din umeri.

- Pen' cǎ trebuie sǎ mǎ plǎteşti înainte să te măriţi, cǎ dacǎ nu, trimit poliţiştii care l-au ridicat pe tat-tu, sǎ te taxeze, şi dacǎ nu plǎteşti or sǎ te bage la zdup şi pe tine. Sunt mulţumitǎ dacǎ îmi dai douǎ reviste din cele pe care o sǎ ţi le dea Gigantul azi, şi rujul.

- Mǎ crezi tâmpitǎ? O revistǎ şi te las sǎ te rujezi de douǎ ori şi gata...

- Bine. Da-mi faci cadou tubul când se terminǎ rujul.

- Bine.

*

MAICA BENITA face de serviciu la poartǎ, foarte calmǎ o clipǎ, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. Rita şi cu mine aşteptǎm sǎ se mişte, sǎ deschidǎ ochii, şi îi deschide şi se mişcǎ şi-mi face semn s-o urmez, ştiu cǎ trebuie s-o urmez cocoşat şi pipernicit târând cǎruciorul dupǎ mine, ca şi cum aş fi feciorul ei dobitoc trǎgând o jucǎrie. Am fǎcut-o de atâtea ori: curǎţenie în lucrurile lǎsate de moartǎ. Lucrurile ei sǎ fie împǎrţite prietenelor, a zis coniţa Raquel, nu, colegelor ei, a zis, ca şi cum ǎsta ar fi un pension pentru domnişoare, nu vreau sǎ vǎd odaia Brígidei, Mǎicuţǎ, pentru Dumnezeu, nu vreau, nu vreau sǎ verific nimic, nici sǎ vǎd ceva, nu, cǎ n-are ce să fie de valoare, aşa cǎ nu vreau sǎ vǎd nimic, v-am spus, faceţi ce vreţi cu lucrurile, Maicǎ Benita, dǎruiţi-le, bǎtrânele astea atât de sǎrace or sǎ fie fericite cu orice amintire de la Brígida, cât era ea de iubitǎ aici în Casǎ.

O urmez pe culoare trǎgând cǎruţul pe patru roţi, în care pun mǎturile, cǎldǎrile, cârpele, pǎmǎtufurile de pene. În patioul de la bucǎtǎrie câteva bǎtrâne stau în jurul Maicii Anselma, curǎţând cartofi într-un cazan... frumoasǎ înmormântarea Brígidei... paltonul coniţei Raquel stil prinţesǎ, se zice cǎ sunt iar foarte la modǎ... vizitiul avea mustaţǎ, nu ştiu dacǎ e bine sǎ li se permitǎ vizitiilor de pe dricurile de lux sǎ poarte mustaţǎ, e un fel de lipsǎ de respect... subiect de conversaţie pentru luni de zile, alte câteva bǎtrâne, ceva mai încolo, au şi uitat de înmormântare, au uitat-o pe Brígida, joacǎ brisca pe o ladǎ de zahǎr. Atenţie la treapta aia, Mǎicuţǎ, e o treaptǎ, nu o umbrǎ, şi ajungem în alt patio, nu cel unde stǎtea Brígida, aşa cǎ trebuie sǎ continuǎm pe alte coridoare, o cameră, altǎ camerǎ goalǎ, şiruri de odǎi goale, alte uşi deschise sau închise pentru cǎ e totuna dacǎ sunt deschise sau închise, alte încǎperi prin care trecem, geamuri ciobite şi prǎfuite, penumbra lipitǎ de pereţii scorojiţi de pe care o gǎinǎ ciuguleşte chirpiciul secular cǎutând grǎunţe. Altă curte. Patioul spǎlǎtoriei, unde nu se mai spalǎ, patioul cǎlugǎriţelor, unde nu mai locuieşte nici o cǎlugǎriţǎ, pentru cǎ acum n-au mai rǎmas decât trei cǎlugǎriţe, patioul palmierului, patioul teiului, patioul ăsta fǎrǎ nume, patioul Ernestinei Gómez, patioul refectoriului, pe care nu-l foloseşte nimeni, deoarece bǎtrânele preferǎ sǎ mǎnânce în bucǎtǎrie, nenumǎrate patiouri şi colonade legate între ele prin coridoare interminabile, încǎperi pe care nu vom mai încerca niciodatǎ sǎ le curǎţǎm, deşi pânǎ nu demult dumneata, Mutulicǎ, spuneai ba da, cu mǎturi şi pǎmǎtufuri şi cârpe şi gǎleţi şi sǎpun, într-una din zilele astea, când o sǎ avem timp, o sǎ curǎţǎm tot, pentru cǎ locul ăsta a ajuns o mizerie. Aveţi grijǎ, Mǎicuţǎ, staţi sǎ vǎ ajut, sǎ ocolim molozul, mai bine pe culoarul ǎsta care dǎ în alt patio, la alt nivel, care cine mai ştie la ce foloseşte, deschis spre odǎi unde pânzele de pǎianjen estompeazǎ zgomotele şi spre galerii unde s-au refugiat ecourile unor decese care n-au lǎsat urme, sau or fi şoarecii şi pisicile şi gǎinile şi porumbeii care se fugǎresc printre ruinele acestui zid pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l dărâme de tot.

*

PRIMUL LUCRU PE CARE a trebuit sǎ-l fac a fost sǎ le câştig de partea mea. Câtǎ vreme nu le surprindeam în vreun fel eram acceptat doar cu numele, în ciuda faptului cǎ mǎ arǎtasem atât de supus. Am lǎsat sǎ treacǎ nişte zile ca sǎ pregǎtesc totul, lǎsându-le sǎ-mi vorbeascǎ puţin şi sǎ se uite la mine cu o oarecare neîncredere. Pânǎ când într-o dupǎ-masǎ le-am mǎrturisit cǎ dupǎ pǎrerea mea am gǎsit locul ideal unde sǎ nascǎ Iris fǎrǎ sǎ afle nimeni, şi unde noi, cele şapte bǎtrâne ale tainei, puteam sǎ creştem copilul veşnic, fǎrǎ sǎ ne deranjeze nimeni.

Le-am dus în patioul unde locuiesc eu, în fundul Casei, care e şi cimitir al sfinţilor. Bǎtrânele s-au închinat când au trecut prin faţa capelei, am traversat patioul portocalilor şi ne-am pierdut pe coclaurii din partea din spate a Casei, în acel hǎţiş de curţi interioare şi culoare mici pe care doar eu le cunosc, pânǎ am ajuns la patioul meu.

Când le-am dechis poarta şi am auzit exclamaţiile lor mi-am dat seama cǎ simplul fapt de a le deschide poarta cimitirului sfinţilor sparţi le cucerise. Au înaintat strigând entuziasmate printre Sfinţi Francisc fǎrǎ cap, Sfinţi Arhangheli Gavril fǎrǎ degetul ridicat, Sfinţi Anton de Padova şchiopi şi ciungi, Sfinte Fecioare del Carmen, del Perpetuo Socorro, de Lourdes, cu straiele decolorate şi însemnele tocite, Prunci Iisus din Praga fǎrǎ coroanǎ şi fără mâna cu o sferǎ, cu eleganţa simulatǎ a blǎnurilor de herminǎ şi falsitatea nestematelor de ipsos pictat pe care soarele şi ploaia îl rod, sfinţi cu trǎsǎturi şterse, un monstru îmbrǎţişând lumea sub nişte picioare pe care Brígida a spus cǎ o sǎ le pǎstreze, fiindcǎ erau ale Imaculatei Nǎscǎtoare, pǎstreazǎ-le pe aici, Mutulicǎ, poate pe urmǎ gǎsim şi restul şi o asamblǎm, îngeri fǎrǎ aripi, sfinţi fǎrǎ identitate, în bucǎţi, fǎrǎ membre, de toate mǎrimile, fragmente pe care anii şi clima le-au micşorat, pe care porumbeii le-au gǎinǎţat, pe care şoarecii le rod, cǎrora pǎsǎrile le ciugulesc ochii şi buricul, da, desigur, nu putem arunca la gunoi bucăţi din foste obiecte de cult, trebuie sǎ le respectǎm, nu le putem amesteca în groapa de gunoi cu resturile de mâncare şi de abluţiuni, nu, trebuie sǎ le ducem la Casa de Exerciţii Spirituale a Încarnării din Chimba, unde e loc pentru toate. Maica Benita îmi spune sǎ-mi aduc cǎruţul, încarc în el toate bucǎţile şi le car pânǎ în patioul meu, pentru ca anii şi ploile sǎ termine cu ele, în timp ce în altare sunt înlocuite de statui aproape identice comandate la fabricǎ, poate versiunea asta a Bernarditei are ochii mai puţin saşii, poate cârlionţii Pruncului Iisus au alt ton de galben, poate poziţia Sfântului Sebastian pare mai puţin ambiguǎ. Maica Benita nu cunoaşte patioul meu. A declarat cǎ e strict interzis sǎ intre cineva aici. Este patioul lui Mutulicǎ. El l-a ales. El ştie de ce o rânduieşte. Cel puţin s-o aibǎ pentru el ca sǎ facǎ ce vrea, bucǎţica asta de viaţǎ privatǎ, trebuie sǎ i-o respectǎm acestui sǎrman om care de atâţia ani se sacrificǎ aici în Casǎ pentru noi.

Bǎtrânele s-au risipit prin curte tot minunându-se, aşezându-se pe vine şi ridicându-se din nou, apucând bucǎţi de ipsos, mâini, torsuri, coroane, falduri de tunici, scormonind, dezgropând sfinţi necunoscuţi pe care doar ele sunt în stare sǎ-i recunoascǎ, Sfânta Agata şi Sfântul Cristofor şi Sfântul Ramon Ne nǎscut, nu, Dora, rasa asta e a Sfântului Francisc, nu a Sfântului Domingo de Sales, cǎ nu are glugǎ cafenie, sǎ ştii cǎ sunt destul de puţini Sfinţi Sebastian, auzi, Amalia, gǎseşte-mi cealaltǎ bucatǎ din Maica Precistǎ, o sǎ fie cam greu, deşi aici e un cap cu stele şi s-ar putea sǎ aibǎ vreo legǎturǎ cu ea, nu ştiu, şi Sfântului Gavril ǎstuia o sǎ-i caut degetul întins ca sǎ-l întregesc, şi mǎ duc sǎ caut o Maicǎ Precistǎ oarecare, cǎ cine o sǎ-şi dea seama, şi o sǎ-mi pun o Bunǎ-Vestire pe comoda mea.

- Pe 25 martie e Buna-Vestire...

- Ce pǎcat cǎ aici în Casǎ nu o sǎrbǎtorim.

- Dar naşterea Pruncului Iisus, nouǎ luni dupǎ ce s-a pogorât Sfântul Arhanghel Gavril, o sǎrbǎtorim...

- Buna-Vestire nu e acelaşi lucru cu Încarnarea...

- Nu ştiu, s-o întrebǎm pe Maica Benita.

- Stai sǎ vǎd dacǎ gǎsesc degetul Arhanghelului.

Am fost nevoit sǎ bat din palme ca în recreaţie la şcoalǎ ca sǎ le atrag atenţia şi sǎ le trezesc la realitatea a ceea ce venisem sǎ facem, pe aici, sǎ nu vǎ împiedicaţi, aici locuiesc eu, asta e camera mea şi ǎsta e patul meu, nu mai e nimic altceva aici decât aceastǎ uşǎ falsǎ ce dǎ într-o pivniţǎ, pivniţa pe care am pregǎtit-o, eu o sǎ fiu mereu aici, pǎzind intrarea. Nu numai cǎ spǎlasem şi lustruisem cu cearǎ duşumeaua de scânduri foarte uscate şi tapetasem pereţii cu ziare vechi, dar cum ştiu foarte bine ce lucruri are fiecare doamnǎ în fiecare geamantan şi în fiecare ladǎ din fiecare chilie şi care sunt chiliile doamnelor care nu vin niciodatǎ aici, în Casǎ, am golit mai multe dulapuri încuiate de ani de zile, aducând covoare şi tablouri, paturi cu cergi şi cuverturi, veioze, un leagǎn de bronz cu ornamente şi baldachin, toate niţel stricate, dar, în fond, ce puteam face, în penumbra din beci totul strǎlucea în faţa ochilor bǎtrânelor.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Leda, în colecţia Maeştrii, în traducerea lui Dan Munteanu Colán.