Opinie de Mircea Geoană: Argument pentru o coaliţie în decizie în locul deciziilor în coaliţie. De ce aderarea la euro nu ţine loc proiectului de dezvoltare
Aşa cum ne-am obişnuit de câţiva ani, Guvernul a decis! Intrăm în euro în 2015. În plină criză europeană, cauzată de gestiunea imprecisă şi superficială a aderării la euro a unui număr de state şi apoi de modul de reglementare a pieţelor de capital şi a accesului la credite, ne pregătim să repetăm aceeaşi eroare.
La cererea preşedintelui şi cu participarea BNR a fost organizată vineri o reuniune închisă a coaliţiei în care s-a discutat acest subiect esenţial pentru economia României şi "s-a decis". Asta după ce pe rând, atât BNR, cât şi Guvernul, prin voci diverse şi documente, au exprimat dubii repetate legate atât de capacitatea economiei româneşti de a face faţă aderării în acest timp, cât şi de înţelepciunea forţării unei asemenea decizii.
Dar acest tip de a asuma "decizii majore" în domeniul economic şi social, care a devenit marca guvernării actuale nu trebuie să mire pe nimeni. Într-o avalanşă de decizii sub titlul reformei, puterea, fără să ţină cont de prevederile constituţionale şi de faptul că România nu este împărţită real între putere şi opoziţie, Guvern şi sectorul privat, capital şi muncă, ci că acestea sunt abstracţii cu care operăm în cadrul unui sistem de decizie, face ce poate şi ce ştie. Adică operează inconsistent, impropriu şi uneori iresponsabil. Decizia stabilirii calendarului aderării la euro este un asemenea exemplu. O parte din problemă este o chestiune de competenţă, alta este una de viziune. Sau mai corect de lipsa ambelor.
Sunt voci care susţin că acest tip de guvernare, exprimată perfect prin abundenţa asumărilor răspunderii guvernului şi de aceste decizii în conclav, deşi este neconstituţională, cu certitudine imorală şi uneori ineficientă, este inevitabilă. Slăbiciunile sistemului de decizie românesc forţează guvernul, spun ei, să adopte o politică de fiat pentru a grăbi ritmul reformelor. Având în vedere incoerenţa, contradicţiile, natura uneori hazardată a declaraţiilor şi deciziilor care caracterizează guvernarea, această afirmaţie este ilogică. Iar beneficiul real inexistent. Faptul că una sau alta dintre decizii plac FMI, UE, Consiliului Investitorilor Străini nu are nimic cu buna guvernare şi succesul reformelor. Nimic, absolut nimic, nu împiedică guvernul să stabilească un set de priorităţi naţionale care să facă obiectul măcar al unor discuţii reale cu opoziţia şi societatea românească. Asta pentru a ne asigura un front comun şi minim acord pentru decizii care privesc nu ziua de mâine, ci următoarele decenii. Niciun guvern nu-şi poate permite să o facă de capul său.
Revenind la euro, această decizie, în termeni reali, nu ţine doar de guvern sau de România, realităţile economice şi politice europene indică o serie de probleme la care trebuie să răspundem înainte de a avea un orizont real pentru aderare. Dincolo de participarea la mecanismul ratelor de schimb ERM2 şi ansamblul criteriilor Maastricht legate de deficit, balanţă de plăţi, inflaţie şi rata cursului de schimb, e vorba de o decizie comună europeană. Din păcate, aceste probleme depăşesc în complexitate micile, dar importantele gafe de gestiune, cum sunt cele legate de dimensiunea reală a deficitului României şi modul său de calcul recent ridicate de EUROSTAT.
Un semnal clar este important, dar cred că şi de această dată am greşit semnalul abordând mecanicist şi îngust chestiunea euro. Vrând să arătăm stabilitate pentru pieţele de creditare şi instituţiile europene, indicăm în schimb că suntem incoerenţi şi incapabili să analizăm contextul în care se iau aceste decizii la nivel european. Să fie bine înţeles: nu susţin că 2015 nu este data potrivită. Spun în schimb că există argumente foarte puternice care cer, pe de o parte, ca decizia să fie atent cântărită, iar, pe de alta, ca procesul să fie foarte transparent. Trebuie să avem obiective şi măsuri clare care să conducă România în nucleul dur al UE, dar nu sub forma unor decizii artificiale şi electoraliste. Aderarea la euro nu e un panaceu şi nu ţine loc proiectului de dezvoltare aşa cum nici aderarea la UE şi NATO nu au fost decât instrumente. Mai mult, necorelarea între aderarea la euro, calendarul acesteia şi gestiunea dezvoltării economiei româneşti prezintă mari riscuri. Să analizăm patru asemenea riscuri.
O decizie fără pregătire suficientă şi fără să urmeze competitivitatea economiei este riscantă şi realităţile crizei zonei euro o dovedesc cu prisosinţă. Aşa cum s-a întâmplat în cazul economiilor meridionale şi periferice aderarea nepregătită a fost un cadou otrăvit. Independent de opiniile unor comentatori care au legat incorect aceste decizii de guverne de stânga sau de dreapta, realitatea este că toată Europa a fost convinsă de mirajul forţei monedei comune şi al avantajelor pieţei de credit ieftin şi stabil fără să analizeze suficient riscurile în lipsa unor instrumente de reglementare eficiente. Ţări cu economii emergente, dar structural insuficient consolidate cu o competitivitate reală sub cea a Germaniei au avut brusc acces la "bani ieftini". Explozia de investiţii şi de consum intern susţinută de influxul masiv de "hot money" a dus la o creştere economică susţinută, dar pe termen lung deficitul de competitivitate îşi spune cuvântul. Vulnerabilităţile interne ale arhitecturii economice şi monetare a UE şi tensiunea dintre uniunea monetara şi lipsa unei reale coordonări fiscale au creat o bombă cu ceas. Favorizând indisciplina fiscală la nivel naţional şi accentuând fenomenele de supraîncălzire, accesul la finanţare ieftină şi modelul unei "măsuri unice" şi-a atins limitele. Vulnerabilitatea acestor economii a devenit evidentă atunci când criza financiară a provocat o oprire a fluxurilor care finanţau creşterea şi pompau deficitele. Deficitul României este astăzi în scădere prin măsuri care vizează exclusiv dimensiunea bugetară a economiei, nu şi competitivitatea reală, dar accesul începând cu 2015 la bani ieftini sub forma participării la euro ar cauza acelaşi risc moral ca în cazul Greciei, Irlandei, Portugaliei, Spaniei etc.
Mircea Geoană este preşedintele Senatului şi preşedintele Institutului Aspen România
Insăşi experienţa României a arătat cât de repede şi uşor se duc 10 ani de creştere economică fără dezvoltare în condiţiile unei crize financiare. În lipsa unor amortizoare România nu are să fie protejată în faţa altor cicluri de recesiune. Ca să facă faţă, în limitele stricte ale zonei euro, nu este suficient să ne dorim o disciplină fiscală. Parghia monetară nu e suficientă în lipsa unei clarităţi de viziune pentru economia românească şi o bună înţelegere a contextului european şi global în care evoluează dublată de măsuri palpabile pentru creşterea competitivităţii reale.
O rată a dobânzilor germană pentru economiile meridionale care nu ţinea cont de distanţa între aspiraţia politică a acestor ţări şi realitatea lor economică a contribuit la criza euro. Lipsind mecanismele de corecţie legate de curs şi cu o rată a dobânzilor fixă şi joasă fenomenul bulelor de investiţii a fost inevitabil. Modelul de control practicat de Banca Centrală Europeană şi criteriile Maastricht, care nu au funcţionat la nivelul cheltuielilor şi bugetelor statelor membre, au funcţionat cu atăt mai puţin la nivelul economiei reale. Atât preţul muncii cât şi cel al terenurilor a suferit o inflaţie reală ascunsă de rata redusă a dobânzilor pentru euro care era stabilită la nivelul mărcii germane. Aderarea la euro a României ar avea ca efect ieftinirea creditelor şi creşterea preţurilor ceea ce nu va avea automat efecte pozitive fără o creştere marcată a competitivităţii economiei româneşti. Altfel există riscul întoarcerii la bule imobiliare, plus o serie de bule în sectoare ca cel al infrastructurilor, cel al energiilor regenerabile şi poate în agricultură. Fără o convergenţă reală reflectată în productivitatea economiei, asumarea obiectivelor formale legate de inflaţie, curs şi deficit sunt dovedit insuficiente. Ceea ce ne spune guvernul şi BNR este că putem să atingem aceste obiective formale. Nimeni nu spune cum pot să fie atinse cele legate de competitivitatea muncii, a companiilor şi produselor românesti.
Mai exista un risc prin asumarea oarecum aroganta si unilaterala a obiectivului adrerarii. Un risc politic major. Asa cum se intampla in cazul Schengen unde am esuat cu toate cartile in mana, riscam sa transformam aderarea la Euro intr-un esec politic european tot pe propria noastra mana. Pentru aderarea la Schengen existau reguli clare si prevederi precise in tratate. Romania s-a simtit deci in masura sa creada ca e un lucru decis. Schimbarea realitatilor politice pe continent a vulnerabilizat ceea ce parea un dat si lipsa de finete in abordari din partea Romaniei a transformat un risc in esec. Este o mare iluzie sa credem ca dupa criza financiara europeana si salvarea in lant a economiilor Greciei, Irlandei, Portugaliei regulile de acces in zona Euro vor fi pastrate. Sa fortam intrarea in Euro pornind de la presupunerea ca regulile anterioare se mentin presupune un risc de a genera un al doilea esec major in gestiunea relatiilor noastre fundamentale cu UE.
In aceeasi linie se inscrie graba cu care Romania, care nu face parte inca din Euro, a aderat la Pactul Euro Plus. Ambitia de a juca si apartine clubului celor puternici este doar o iluzie periculoasa in lipsa unei economii real competitive si a unei guvernari eficiente. In conditiile unor probleme structurale profunde si a unor realitati fiscale cunoscute Romania nu este pur si simplu in acest moment in postura de a juca in aceasta liga. Cert, ea trebuie sa-si alinieze politicile fiscale si monetare obiectivului si calendarului aderarii si asumarea Pactului faciliteaza clarificarea acestora. Insa aderarea formala si declarativa la obiectivele Pactului si chiar asumarea abuziva si unilaterala de catre guvern a unor politici de austeritate lipsite uneori de coerenta nu tin loc unor masuri pentru sustinerea cresterii economiei si a investitiilor. Nicio decizie de acest tip nu tine loc unei dezbateri serioase nationale. Programul national de convergenta este responsabilitatea guvernului dar avand in vedere ca efectele sale sunt pe termen mediu si lung, nu este o decizie a guvernului sau doar a Bancii Nationale si cere in mod necesar o discutie la nivelul intregii clase politice si a responsabililor din economia reala. Cand de exemplu BNP Paribas anunta ca un orizont decent pentru aderarea Romaniei la Euro poate sa fie 2024 consistenta pozitiilor mediului economic si a celui guvernamental trebuie macar discutata.
Pentru acest motiv Institutul Aspen Romania a lansat inca anul trecut o serie de dezbateri legate de guvernanta economica european si implicatiile transformarilor curente pentru Romania. Recent a fost creat un grup de lucru coorodonat de Profesorul Daniel Daianu pentru a propune o pozitie clara legata de reforma guvernantei economice inclusiv Pactul Euro Plus. Rezultatul acestui efort intelectual are sa fie pus la dispozitia publicului pentru un proces de dezbatere si consultare. Dincolo de contributia romaneasca la dezbaterea europeana legata de subiecte importante, vad in acest proces o sansa reala de educare a discutiei interne in vederea unei mai bune decizii. Nu vorbesc despre conferinte si mese rotunde, ci despre consultari care sa duca la aceeasi masa competenta economica din guvern, partide politice, sectorul productiv si de investitii.
Lectia romaneasca a ultimelor doua decenii dar si a crizei europene este clara: este important sa avem un obiectiv si un instrument de disciplinare a politicilor economice. In acest sens asumarea unui obiectiv de aderare isi are locul sau. Este la fel de important sa aratam consistenta in obiective. Dar e iluzoriu sa credem ca simpla afirmare a acestora aduce stabilitatea si faciliteza cresterea economica si a competitivitatii care sunt de fapt conditiile adevarate ale succesului aderarii la Euro. Fara acestea nu vom avea in termen reali nici accesul la credite si investitii si nici sprijinul politic necesar aderarii la Euro in orizontul stabilit indiferent ce data este anuntata de guvern la fiecare sase luni.
Am invitat reprezentantii Guvernului Romaniei la Senat pentru a clarifica modul in care adoptam acest tip de decizii. Trebuie sa continuam dialogul care sa aduca obiectivele formale ale aderarii si calendarul acesteia in linie cu ceea ce ne asumam sustinand Pactul Euro Plus si mai ales prin transformarea obiectivelor Agendei 2020 din abstractii in realitati in economia Romaniei. Asta inseamna locuri de munca de calitate, crestere economica si competitivitate si o corelare a perspectivelor guvernamentale si a celpr ale mediului privat si investitional fara de care obiectivele noastre raman teoretice. Pentru aceasta insa conditia este sa renuntam la acest mod pacatos si pagubos de a decide unilateral, pe genunchi si in "intre noi" in chestiuni care vizeaza de fapt esenta interesului national. In aceste subiecte macar deciziile in coalitie trebuie inlocuite de o coalitie in decizie.
Mircea Dan Geoana este Preşedintele Senatului României şi Preşedintele Institutului Aspen România