Tineri şi bătrâni în aceeaşi istorie/ de Adrian Majuru

Bătrâneţea este un dar al vieţii. Dincolo de acest adevăr universal valabil, tot ceea ce intervine în traiectoriile ei aparţine destinului. Cum îmbrătrânim este o chestiune de alegere. Însă Potrivirea este aceea care împlineşte cursul vieţii şi conferă oricărui apus tandreţea începutului de drum. Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simţul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.

Vârstnicul avea rolul de însoţitor al prevârstnicilor neiniţiaţi sau nepregătiţi cu imprevizibilul ascuns în imediat. El era depozitarul şi legatarul moralităţii tinerilor care se pregăteau să intre în societate. El le dădea cea dintâi recomandare. Vârstnicul singularizează şi centrează în social, valorizând poziţia celor care-l însoţesc mai ales în spaţiul oficial şi monden.

Astăzi, recurenţa necazurilor în viaţa comunităţilor este cauzată de indiferenţa faţă de întâmplările prezentului şi anularea oricărui confort proiectat în viitorul apropiat.

De aceea vedem atât de multe prăbuşiri ale bătrânilor noştri într-o resemnare fără de sfârşit sau intraţi în bucuria simulantă pentru a păcăli plictiseala unei vieţi consumate liniar şi topită în banalitatea cotidiană.

Prezenţa lor ajută şi grăbeşte procesul de maturizare a generaţiilor apropiate. Maturitatea în istorie sau un fel de "ce vrei să devii când ajungi mare" traversează cronologiile şi modifică mentalităţi de la o generaţie la alta. În vechime, unul dintre primele semne de maturitate recunoscute de cutume şi pravile era dreptul de a atinge spaţiul destinat celor mai vârstnici şi de a împărţi cu ei ultimele noutăţi.

Înfrăţirea bărbaţilor egali în interiorul responsabilităţilor cotidiene a fost şi ea prezentă dar se desfăşura după alte reguli. Vârsta, doar ea singură, nu certifica mare lucru. Trebuia să împlineşti sarcini comune celorlalţi şi să poţi întreţine o familie. Mahalaua şi astăzi, mai abitir decât lumea satului, stigmatizează adulţii "neintegrabili".

Ce mai înseamnă totuşi maturitatea? Mai înseamnă şi un răspuns la întrebarea: cum te întreţii? Fiecare epocă istorică a cunoscut tehnicile sale de supravieţuire. Epoca modernă a calmat însă "trauma" prin diversificarea ofertelor şi a opţiunilor.

Apoi adultul trebuie să negocieze. O face întreaga sa viaţă iar cea dintîi reuşită prefigurează maturitatea sa în ochii celorlalţi, trecuţi de pragul vârstelor de început.

Maturitatea mai înseamnă şi unele reguli de bună cuviinţă vestimentară. Să arăţi, să te porţi, "ca un om mare" este probabil visul cel dintâi al unui copil. Iar chestiunile de imagine le înveţi fie prin educaţie, fie prin mimetism, de la cei mari. Eşti pe deplin produsul a ceea ce se desfăşoară în jurul tău. Deoarece destinul este locul şi momentul în care te naşti.

Bătrâneţea este un dar al vieţii. Dar, orice final, fiecare ieşire din scenă este până la urmă o chestiune de atitudine, o alegere proiectată încă din tinereţe.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetător la Muzeul Municipiului Bucureşti şi coordonează Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carţi despre Bucureşti, precum "Bucureştiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă" şi "Bucureşti. Povestea unei geografii umane". În sfera preocupărilor sale se află şi zona de underground social urban. În sprijinul celor care studiază acest domeniu din perspectiva antropologică, a editat lucrări cu referire la cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostituţie, începând cu anul 2005. Între alte titluri publicate, amintim aici selectiv "Copilăria la români","Familia Minovici - univers spiritual" şi "Destin valah în ilustraţii şi 101 texticuleţe". În prezent, coordonează seriile "Antropologia urbană" şi "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.