Opinie de Laurian Lungu: Mirajul adoptării euro în 2015

Ultimele zile au confirmat decizia autorităţilor de a menţine 2015 ca ţintă pentru aderarea României la zona euro. Sprijinul unanim pentru îndeplinirea acestui obiectiv de către guvern, BNR şi Presedinţie constituie un semnal important vis-à-vis de angajamentul factorilor de răspundere. Această decizie ridică însă două probleme majore. Prima vizează logica argumentelor aduse pentru menţinerea acestei date. A doua se referă la aspectele tehnice pe care economia României ar trebui să le îndeplinească în orizontul de timp rămas.

Argumentul principal în păstrarea ţintei 2015 este acela al existenţei unei ancore nominale care ar avea rolul de a menţine presiunea asupra decidenţilor clasei politice în vederea continuării reformelor structurale. Însă această logică a devenit perimată în momentul în care România a semnat Europactul, în luna martie a acestui an. Cerinţele acestuia sunt mult mai stringente şi detaliază o multitudine de alte aspecte ale guvernanţei economice. Europactul impune implementarea unor reforme, iar progresele vor fi măsurabile prin utilizarea unor seturi de indicatori economici. În fapt, o parte a criteriilor de la Maastricht de adoptare a euro a devenit acum un subset al Europactului. Politica fiscală va fi constrânsă prin lege (sau Constituţie) să opereze cu limitele superioare de 3% din PIB pentru deficitul bugetar şi 60% din PIB pentru datoria publică - o "întărire" a criteriilor Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică. Obligativitatea respectării acestor condiţii răspunde în fapt şi îngrijorării legate de disciplina cheltuielilor bugetare. În al doilea rând, motivaţia alegerii ţintei 2015 nu a fost solid fundamentată economic nici măcar în momentul propunerii ei iniţiale. Perpetuarea acestei stări de fapt este îngrijorătoare prin prisma ponderii pe care angajamentul politic îl are în ecuaţia adoptării euro. În al treilea rând, forţa de mobilizare a partidelor politice pentru atingerea obiectivului de aderare la zona monetară este mult mai slabă acum decât a fost în momentul integrării în UE. Nu numai că beneficiile şi costurile celor două decizii sunt radical diferite, dar, aşa cum o demonstrează experienţa ultimilor ani, şi disponibilitatea partidelor la un dialog care să ţină cont de realitatea economică este mai redusă.

Din punct de vedere tehnic, aderarea la zona euro impune o suprapunere, ex ante, a nivelului ratei dobânzii de politică monetară între BNR şi BCE. Date fiind deficienţele structurale existente în economie, convergenţa între cele două rate de politică monetară pe orizontul anului 2015 are o probabilitate extrem de redusă să se concretizeze. Aceasta deoarece diferenţialul componentei permanente a inflaţiei între zona euro şi România va continua să existe atâta timp cât rigidităţile structurale vor persista în economie. Or, tocmai îndepătarea acestor rigidităţi este un proces care necesită timp, atât din cauza impedimentului generat de puterea de cumpărare scăzută a populaţiei, cât şi din cauza nivelului redus al competiţiei în diverse sectoare ale economiei. Preţurile administrate reprezintă mai mult de o cincime din ponderea preţurilor coşului de consum. Eliminarea unora dintre acestea va trebui să progreseze în mod necesar gradual (de exemplu preţul gazelor naturale) şi astfel acest proces poate dura ani de zile. Pe lângă aceste aspecte, există discrepanţe mari şi în ceea ce priveşte alţi factori relevanţi cum ar fi gradul de sincronizare al ciclurilor economice între România şi restul ţărilor din zona euro (în special Franţa şi Germania, a căror situaţie economică influenţează în mare măsură cursul politicii monetare a BCE), adâncimea financiară, operaţionalitatea mecanismelor alternative de ajustare economică în faţa şocurilor sau eficienţa canalului de transmitere a politicii monetare în economie.

Gradul ridicat de euroizare a economiei României este adeseori invocat ca un argument pentru adoptarea cât mai rapidă a euro. Este adevărat că unele preţuri şi salarii sunt indexate la euro, însă multe nu sunt. Astfel, fluctuaţiile în rata de schimb permit ajustări relative de preţuri precum şi variaţii în puterea de cumpărare. Chiar şi în situaţia curentă în care puţin peste jumătate din economia Romaniei este euroizată, flexibilitatea ratei de schimb joacă un rol determinant în mecanismul ajustării la şocuri. O depreciere a leului poate induce o creştere temporară a competitivităţii, cum a fost de exemplu cazul producţiei industriale în lunile recente.

Criza curentă ar fi fost o foarte bună oportunitate pentru reevaluarea ţintei de aderare la zona euro. Opţiunea adoptării monedei euro ar fi trebuit lăsată deschisă pentru momentul în care economia ar fi fost pregătită pentru asta. Autorităţile nu ar fi dus lipsă de ţinte mobilizatoare, acestea puteau fi uşor identificate în reperele Europactului, de exemplu. Aşa cum se prezintă economia României astăzi, ţinta 2015 nu este credibilă. Timpul necesar pentru atingerea unui nivel satisfăcător al convergenţei nominale şi reale cu media ţărilor zonei euro este mult mai îndelungat.

Laurian Lungu este Managing Partner, Macroanalitica