Opinie de Mădălin Niculeasa: România ignoră dezbaterea europeană cu privire la TVAMădălin Niculeasa

Această trăsătură se manifestă şi la bune, şi la rele, adică suntem discontinui temporal atât la evenimentele şi dezbaterile unde construim, cât şi la cele în care efectele negative sunt preponderente. Vedeţi înregimentarea literară a lui Eminescu, Călinescu, Bacovia, respectiv efectele crizei economice şi momentul finalizării acesteia în România.

Presupun că fiecare specialist, pe palierul lui de competenţă, poate explica acest refuz de contemporaneitate, identificând atât motive şi raţiuni subiective, cât şi raţiuni obiective. În ceea ce mă priveşte, asumând complexitatea acestui fenomen, consider că există puternice argumente subiective care ne îmbie spre un astfel de comportament, unul dintre acestea find educţia şi informaţia. Dacă atunci când vorbeam despre consumator spuneam că acesta trebuie să înţeleagă că până la un anumit nivel, determinat nu matematic, are obligaţia de a se informa, cultiva şi educa, acelaşi lucru putem spune şi cu privire la discontinuitatea noastră în abordarea fenomenelor, în sensul că înclinaţia spre educaţie, dorinţa de a primi informaţii brute şi nu neapărat prelucrate, plăcerea de a participa la dezbateri cu responsabilitate şi cel mai important cu argumente, pot fi elemente care să restrângă decalajul abordărilor şi dezbaterilor temporale dintre noi şi occident.

Lipsa dezbaterii cu argumente şi chiar lipsa înclinaţiei spre dezbatere se manifestă cred în toate domeniile de activitate. Când eram copil obişnuiam să lovesc o minge de fotbal la perete; mediul dezbateriilor din ţara noastră este identic cu lovitul mingii la perete, în sensul că ideea se întoarce la tine exact aşa cum ai trimis-o. De aici şi aproximarea şi ignorarea evenimentelor cu adevărat de discutat. Zeiţa Eris era identificată ca fiind zeiţa discordiei; Schopenhauer plecând de la nevoia de a convinge şi nu neapărat de a spune adevărul, cum considera Aristotel, a identificat dialectica eristică, adică acea dezbatere cu argumente menită să convingă. Socrate, atunci când s-a întors din Agora, a fost întrebat de un prieten ce a văzut acolo, răspunzând că a văzut mulţi oameni, dar puţini cetăţeni. Discordia cu argumente asigură contemporaneitatea abordărilor individuale şi naţionale cu cele globale sau regionale. Contemporaneitatea cu evenimentele şi discuţia cu argumente face diferenţa dintre un om şi un cetăţean, dintre un consumator educat şi un consumator pasiv care are nevoie de protecţie exterioară sieşi în tot ceea ce face. Destul cu filosofia.

Un exemplu de fugă de contemporaneitate este poziţia noastră faţă de dorinţa Comisiei Europene de a modifica regimul de funcţionare a Taxei pe Valoarea Adăugată, atât în ceea ce priveşte mecanismele, cât şi procedura administrativă. Plecând de la o realitate matematică conform căreia în 2008 valoarea TVA colectată de statele membre a fost în jur de 862 mld. euro, iar diferenţa dintre valoarea colectată şi valoarea care ar fi trebuit să fie colectată a fost de 12% chiar şi 20% pentru unele state membre (adică 118,8 mld. euro nu au fost colectate), organul executiv al Uniunii Europene a considerat că este imperativă modificarea procedurilor administrative şi funcţionale ale acestui impozit.

La nivel individual, România are aceleaşi probleme în condiţiile în care, cel puţin la nivel declarativ, există diferenţe între ceea ce este şi ceea ce ar fi trebuit să fie, din punctul de vedere al valorii facturilor de TVA. Ce a făcut România în acest sens? Nu am cunoştinţă despre vreo măsură conceptuală menită să reducă această diferenţă. Nu mă refer la înmulţirea controalelor fiscale şi la abordările pur formale şi necoroborate ale inspectorilor fiscali, acestea fiind oricum de nivelul firescului, ci mă refer la măsuri menite să construiască un sistem nebirocratic şi funcţional, nu numai pentru organele fiscale, ci şi pentru contribuabil.

Ştim să dăm cu biciul, considerând că toţi contribuabilii sunt cel puţin infractori întrucât au procedat altfel decât fiscul este dispus să înţeleagă, să fim formalişti şi birocraţi considerând că fondul şi realitatea tranzacţiei rezultă doar din aspecte formale, dar nu ştim să fim responsabili înţelegând că un contribuabil respectat înseamnă un contribuabil în plus la bugetul de stat, nu ştim să fim substanţiali înconjurându-ne în acelaşi timp de forme şi birocraţii pentru a înţelege că fondul tranzacţiei determină forma acesteia şi nu invers, după cum nu ştim să construim un sistem pentru un parteneriat strategic şi de lungă durată cu contribuabilii, înţelegând astfel că există o relaţie de colaborare şi nu de subordonare între cei doi actori ai pieţei fiscale.

Aceste abordări unilaterale, doar pentru interesul Statului, sunt de domeniul trecutului în lumea occidentală, în condiţiile în care organele cu atribuţii în desenarea sistemului fiscal se preocupă în egală măsură de creşterea veniturilor bugetare dar şi de fericirea celui care contribuie, a contribuabilului. În acest sens, Comisia Europeană înţelegând şi asumând faptul că sarcina administrativă în materia taxei pe valoare adăugată şi taxelor în general trebuie să fie suportată în egală măsură de contribuabil şi organele fiscale propune diferite modele de funcţionare a TVA, printre care merită menţionate sistemele în care declaraţiile fiscale sunt depuse de organele fiscale în baza informaţiilor transmise în timp real de către contribuabil, cele în care există un cont bancar controlat de către organele fiscale unde se decontează în termeni reali tranzacţiile cu TVA, sau sistemul în care există un cont colector deschis la nivelul trezoreriei prin care sunt colectate şi deduse sumele aferente taxei pe valoare adăugată. Toate cele 14 modele de funcţionare a TVA au în vedere degrevarea administrativă a contribuabilului de birocraţia aferentă colectării TVA.

Taxa pe valoare adăugată are la bază un sistem tranzitoriu impus de către Uniunea Europeană de la început şi până în prezent, sistem care permite diverse derogări pentru fiecare Stat Membru. La nivel substanţial, pentru a oferi consistenţă administrativă şi predictibilitate legislativă (se are în vedere un orizont de timp cuprins între 2011 - 2038) se doreşte definitivarea sistemului comun al taxei pe valoare adăugată prin trecerea de la sistemul tranzitoriu la un sistem definitiv, sens în care se propune schimbarea locului de impunere din ţara de destinaţie în ţara de origine, adică locul de unde pleacă bunurile sau de unde se prestează serviciile după cum se doreşte o armonizare mai strânsă în ceea ce priveşte ratele de TVA.

Şi? Poate fi şi aceasta o abordare, însă substanţialitatea propunerilor europene vor produce atât de multe consecinţe respectiv vor provoca atât de multe dezbateri politice, juridice şi economice încât cel mai bine ar fi să încercăm să participăm la ele decât să aşteptăm ca mielul la tăiere. Nu ştiu dacă putem influenţa în vreun fel această propunere de direcţie, însă cu siguranţă putem asuma şi asimila atât de multe informaţii din tot ceea ce înseamnă această propunere încât nu vom fi surprinşi la nivel de stat sau la nivel individual de ceea ce urmează să se întâmple.

Din 1967, data introducerii Taxei pe valoare adăugată în Uniunea Europeană şi până în prezent acest impozit a evoluat substanţial şi procedural în etape, atât datorită concesiilor politice realizate la acest nivel cât şi datorită acumulărilor de înţelegere; taxa pe valoare adăugată intră într-o nouă etapă, aceea în care toate elementele au fost identificate urmând ca acestea să fie aşaezate astfel încât funcţionarea acesteia să profite atât contribuabilului cât şi statelor membre. Nuanţarea şi rotunjirea sistemului de funcţionare a taxei pe valoare adăugată va fi lupta de idei care va anima următorii ani, la toate nivelurile de discuţie. Ţelul asumat de Comisia Europeană poate fi câştigat doar cu multă voinţă politică şi cu la fel de multe concesii politice; juridic şi economic lucrurile au evoluat atât de mult încât au ajuns să se reflecte unul pe celălalt. Rămâne de văzut în ce măsură mediul politic este pregătit să recunoască înţelegerea stabilită de planul economic şi cel juridic. Pentru aceasta, este nevoie de dezbatere şi dihonie, de argumente şi de responsabilitate. Vom vedea cât de unită este Europa în faţa acestei dezbateri, care reprezintă cu adevărat mărul discordiei.