Opinie de Doru Lionăchescu: Începe marea retragere a investitorilor străini

Mult disputata ieşire din re­ce­siune - ce urmează a fi con­fir­mată oficial în câteva zile - a coincis cu informaţii spo­radice care conturează însă o tendinţă îngrijorătoare: mari investitori străini fie au confirmat decizia, fie şi-au anunţat intenţia în ultimele zile de a părăsi România! ING Servicii, RBS Bank, Nokia, banca MKB, Volksbank şi, mai deunăzi voalat Orange. La toate aceste anunţuri oficiale pot adăuga confirmări care mi-au parvenit în ultimele săptămâni din dialogul direct cu câţiva investitori străini de mare calitate: pleacă sau se gândesc foarte serios să o facă!

Prima explicaţie pe care am primit-o chiar din gura unor posibili "fugari" este şi cea mai îngrijorătoare: după 21 de ani de economie liberă şi aproape 3 ani de criză, Romania se adânceşte în corupţie şi clientelism - cel puţin aşa percep situaţia impricinaţii. Companii străine mari se plâng că nu au acces corect la contracte cu statul român şi că întregi sectoare cheie ale economiei - cum ar fi infrastructura - par să fie rezervate altor jucători, pe criterii cel puţin stranii. Procesele de avizare şi autorizare durează din ce în ce mai mult, reglementarea este percepută ca inechitabilă şi impredictibilă, justiţia e lentă şi lipsită de credibilitate. Recenta decizie a ANAF de a evidenţia în strategia fiscală o sumă consistentă provenită din "controale mai dese" la companii nu face decât să amplifice temerile referitoare la amenzi prestabilite şi inspecţii la comandă.

Pe scurt, întregul ecosistem politico-social românesc e văzut ca fiind tot mai puţin prietenos cu capitalul străin. Slaba consolare faptul că recrudescenţa corupţiei şi clientelismului pare să fie un fenomen care acoperă treptat întreaga Europă Răsăriteană, aşa cum constată recent un comentariu în "The Economist". La doar două decenii de la eliberarea de comunism, o întreagă regiune riscă să eşueze lamentabil în instituirea unui cadru economic şi juridic corect, valoare-cheie într-o democraţie funcţională.

A doua piatră de moară de gâtul capita­lului străin o reprezintă starea catastrofală a infrastructurii, atât a celei de transport, cât şi a celei energetice, spitaliceşti ori educaţionale. Realitatea este că, în condiţiile contracţiei marjelor de profit inerente în criză, costurile comparativ mai mari datorate exclusiv infrastructurii jalnice din România le fac pe marile companii să ne ocolească sau să-şi relocheze producţia. A făcut-o deja Mercedes optând pentru Ungaria, o face implicit Ford ţinând producţia la minim, ne ameninţă timid că o va face în curând Renault.

Cel de-al treilea argument care se invocă, atât public, cât şi în discuţii private, ţine de recon­figurarea priorităţilor strategice ale multi­naţionalelor, de repoziţionarea capita­lu­rilor în contextul noii geografii investiţionale mon­diale, în care Asia devine principalul mag­net, iar bătrâna Europa e tot mai puţin atrac­tivă. De aici derivă graba cu care tot mai multe consilii de administraţie instructează ma­nagerii multinaţionalelor să-şi închidă ope­raţiunile din ţări unde fie pierd bani, fie nu câş­tigă semnificativ şi unde perspectivele de a fa­ce curând business de anvergură sunt neglijabile.

Din nefericire, în toate analizele, Româ­nia are garantate poziţii de top pe listele de tăieri imediate ale marilor companii trans­na­ţionale: suntem o economie mică, săracă, preponderent rurală, care în cel mai fericit caz va creşte marginal în următorii ani. Unde nu sunt bani, nu se pot face bani - e regula de aur a investitorilor strategici, iar costul de oportu­nitate la nivel global a devenit criteriul determinant în decizia de alocare a banilor.

Mai mult, în pofida multiplelor avantaje care decurg din apartenenţa noastră la UE, a fi ţară europeană astăzi nu e foarte excitant pentru investitorii de calibru: conceptul de "Europa-muzeu" e tot mai des întâlnit în glumele comunităţii de afaceri interna­ţio­nale. Între dimensiunea demografică vi­bran­tă a Asiei ori Americii Latine şi stagnarea unei Europe stafidite discrepan­ţele au devenit cosmice: numai în Beijing se vând mai multe maşini noi într-o lună decât se înmatriculează în toată România într-un an. În fiecare zi pleacă din economiile dezvoltate către cele emergente circa 2 miliarde de dolari; aproape nimic nu se parchează în România şi foarte puţin în Europa de Est. În plus, pentru multe subsidiare străine pre­zente în România, per­spectiva unor ani buni de creştere economică neglijabilă face atrac­tivă decizia retragerii imediate şi a realocării capitalului către geografii mult mai ofertante investiţional.

În fine, în cazul investitorilor proveniţi din ţări lovite dramatic de crizele suverane (Grecia, Irlanda, Portugalia) sau care se con­fruntă cu mari deficite pu­blice ori cu şomaj galopant aca­să, retragerea din pieţele mici, fără perspective - aşa cum e România - este, în opinia mea, doar o ches­tiune de timp, deciziile strategice au fost probabil deja luate. De-acum multe companii mari se pre­ocupă doar să ambaleze corect po­litic şi mediatic asemenea decizii ori îşi caută ieşiri cât mai onorabile din piaţă.

Dacă tendinţa retragerii capi­ta­lului străin serios din România se va confirma, e foarte probabil ca Ro­mânia să revină la un model de capita­lism pe care l-a exersat la începutul ani­lor "90: un amestec de oameni de afa­ceri români care vor profita de aceas­tă oportunitate nesperată şi de investitori de rangul doi din geografii ceva mai exotice decât UE sau SUA, cu toţii fruc­tificând o atitudine mult mai "fle­xi­bilă" faţă de lege şi un "prag­ma­tism" mai accentuat al mo­dului de a face afaceri pe plan local. Care vor fi efectele unei astfel de schimbări struc­tu­rale a ţe­su­tului economic româ­nesc e o ches­tiune asupra căreia merită reflectat.

Doru Lionăchescu este preşedintele Casei de Investiţii Capital Partners