Poker/ de Bogdan Coşa

Bogdan Coşa s-a născut pe 24 ianuarie 1989, la Codlea, judeţul Braşov. Absolvent al Facultăţii de Litere (Universitatea Transilvania din Braşov), specializarea Limbă şi Literatură Română - Limbă şi Literatură Engleză, promoţia 2007-2010, în prezent este masterand al Facultăţii de Litere (Universitatea din Bucureşti), secţia Teoria Literaturii şi Literatură Comparată. Publică articole şi texte literare în revistele Cultura, Tomis, Astra, dar şi în reviste exclusiv online. A câştigat cu romanul "Poker" concursul de debut al Editurii Cartea românească, ediţia 2010.

"Nimic artificial, nimic strident, nimic căznit în acest roman al unui (totuşi) debutant. Totul pare adus "din viaţă" şi pus în pagină cât se poate de simplu, totul curge de la sine, dialogurile sună firesc şi încă şi mai firesc se înşiră monologurile atât de greu de menţinut în registrul credibilităţii. Încă un foarte bun roman "de generaţie", dar despre o altă vârstă şi din alte medii - mai dure, de astă dată - decât acelea surprinse în Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş.Întrezăresc la foarte tânărul Bogdan Coşa, pe lângă talentul (sau arta) firescului, şi un fel de joc între încântare şi dezîncântare, între plenitudine şi nemulţumire, întrezăresc nostalgia unui ceva faţă de care firescul de acum s-ar putea să fie doar... literatura. (Mircea Martin)

Adei îi plac cărţile. Îi place tot ce ţine de artă, de... un nu ştiu cum să-i zic, în fine, e leşinată după orice căcat i se pare că miroase a cultură. La început mi-a zis că e artistă. Mi s-a părut fascinant. Ea trăieşte în filmul ăsta. Crede că e cultă. Că are o soartă specială. Că nu se poate coborî la nivelul unei petreceri. Crede că are trăiri înalte pentru că în fiecare dimineaţă se ridică din pat, îşi pune o cană de cafea şi ia o carte în fotoliu, memorii sau filosofie. Îmi zice că ăsta e ritualul ei, aşa îşi pune mintea în funcţiune. O perioadă m-a prins. Ajungeam la ea şi mă simţeam ca într-un sanctuar, cel puţin camera ei, că în living părinţii ei citeau Dan Puric. Nu poţi să citeşti Dan Puric. NU. Dar urcam scările la mansardă şi era un vis. Tablouri pe pereţi, măşti, vaze şi tot felul de obiecte artizanale. Era ceva total nou pentru mine. Da, eu, care-am crescut într-o garsonieră, şi aia cu chirie o bucată, să umblu cu tipe cu mansarde şi treburi de-astea? Maşinile altora. Apoi maşina mea, dar mi-am luat maşină. Şi casa... Şi tipele astea...

Nu ştiu de ce îmi trec prin minte toate prostiile. Ada, dracu ştie unde e. Andreea, aici, în maşina asta, dormind. Trecere la nivel cu calea ferată. O sută douăzeci, a cincea, a patra, a treia şi tot aşa. Hopuri mici. Andreea tresaltă puţin, ridică capul şi priveşte nedumerită pe geamul din dreapta. Se culcă înapoi. Fata asta e extraordinară. Nici nu ştiu dacă aş vreau sau nu să fim împreună. Niciodată nu ştiu dacă aş vrea să fiu cu altă tipă sau cu Ada. Nici când mă culc cu ele nu ştiu. Unele fac sex mai bine, altele mai puţin bine. Cu Ada e altfel. Cu Ada e ok. Câteodată se aburesc geamurile. Am înţeles că temperatura corpului creşte cu un grad jumate când faci sex. Asta era bine de ştiut când stăteam în garsonieră şi aveam un rahat de calorifer electric. Cinşpe-şaişpe grade în casă. Am plecat la ţară într-o iarnă şi, când ne-am întors, surpriză totală. Erau două grade în cameră. Nu ne-a venit să credem, rămăseserăm mască. Mama se uita la mine şi, când mi-a zis ceva, i-au ieşit aburi din gură ca unui eschimos. Dumnezeu s-o ierte. De fapt, asta-i conştiinţa aia blestemată. Eu sunt aproape ateu. Adică Dumnezeu sau eu. Dumnezeu sau nu. Uşor de ales, dar greu de renunţat în totalitate. Adică dacă nu e, nu e. Şi eu sunt singur. Şi mama nu mai e nicăieri sau cum? A fost doar în capul meu? Nu se poate asta, lucrurile ar fi prea simple. Ceva se întâmplă mai departe de mine, de Andreea, de maşina care îndoaie şoseaua, de Bucureştiul spre care ne îndreptăm.

*

* *

Sunt foarte obosit. Simt asta dintr-o dată, până acum îmi fusese doar foame. E şase imediat şi afară s-a luminat binişor. În curând răsare soarele, o să-l prind mai departe de Comarnic, cum îmi place mie să-l văd, ieşind de după dealuri sau chiar la câmpie. Îmi aduce aminte de copilăria mea fericită, de dimineţile de vară în care mă trezeam împreună cu bunicul, pe la şase-şapte ani şi-l ajutam să mulgă vaca, să spele oalele şi să pună mămăliga la foc. Să cureţe grajdul uneori şi altele. După, mergeam să ducem roaba de gunoi în spatele grădinii. Acolo răsărea mereu soarele. Din acelaşi loc. Aproximativ. Păşune în faţă, o vale, apoi, în zare, malul celălalt şi culturile de porumb. Cerul se făcea din roşu portocaliu şi portocaliul se-ngălbenea imediat. Câteva pete de culoare, apoi un cer albastru. Şi ne întorceam cu roaba goală iar bunicul îmi dădea un strugure puţin necopt, acrişor. Aşa începeam ziua trei luni pe an. Vara. Verile mele... Care acum sunt gri şi cleioase, cancerigene, într-un urbanism găunos.

Acum verile sunt mizerabile. Vara care va urma va fi mizerabilă. Nici nu vreau să mi-o închipui. Nu văd nimic clar, maşini, toropeală, Andreea şi Ada, Mişu, nu, nu, nici chiar aşa. Complicată situaţia, complicată a dracului de bine. Nu ştiu ce să fac. Era mult mai simplu când mergeam să le duc apă cosaşilor, să le duc mâncare. Vedeam cum toată grădina e doborâtă de bărbaţi cu mustaţă, bărbaţi graşi, bărbaţi bătrâni. Toţi fumători. Şi era soare şi era frumos şi verdele se făcea galben până seara, când ajungeam acasă şi râcâiam ceaunul de mămăligă cu o lingură de lemn, apoi puneam lapte la fiert în drăcia aia de cereale moldoveneşti şi mâncam de mă ardeam pe limbă şi prin cerul gurii.

Îmi aprind o ţigară să-mi potolească setea şi dorul de copilărie. Andreea parcă e un copil. Un copil doarme ca un copil. Un copil e frumos. Andreea e un copil. Andreea e frumoasă. Un camion în faţă, imediat se lăţeşte drumul, intră două benzi pe sens, în sfârşit o să fie aer. O să se vadă câmpurile cu grâul care a înverzit. Tom Waits nu mai merge, CD-ul a început a doua oară. It' s a dreamy weather, we' re on... Nu, îmi pare rău. Radio.

Îmi aduc aminte de tata, de Dacia lui în care nu aveam decât radio, în care se abureau geamurile de fiecare dată când treceam de la câmpie la munte, o rablă de-aia care îmi părea atunci cea mai frumoasă maşină din faţa blocului, în care nu lăsam pe nimeni să dea cu mingea. Era maşina noastră. Maşina mea. Mă imaginam că atunci când voi fi mare o voi conduce. Voi avea mustaţă şi voi conducie dacia crem, BV, nuştiucât, FEM. Îl ajutam pe tata s-o spele, era mereu curată. Părinţi obsesiv-compulsivi.

Îmi dau seama cum mă ţin minute-n şir de vorbă, mă joc în mintea mea cu fum, cu fum în faţă, spre parbriz. Se-ndoaie după oglindă şi se loveşte de parasolare. În Ford am o poză a Adelinei prinsă în parasolar cu o piuneză verde. Ea mi-a dat-o, avea o cutie cu piuneze colorate. Ada e colorată. Ada e french, poartă botine, fustă şi ştrampi coloraţi. Ada era, dintr-un anumit punct de vedere, femeia visurilor mele. Ada era feminină. Şi Andreea e feminină. Poate prea feminină. Poate prea femeie.

Bărbaţii sunt proşti. Bărbaţii sunt aceiaşi de mii de ani. Femeile sunt aceleaşi, dar sunt mai flexibile, în funcţie de timpuri. Eu sunt la fel cu omul preistoric. Vreau o femeie, vreau să fie femeia pe care o vreau, vreau să fie a mea. Vreau să am şi alte femei. Vrea să fie toate femeile mele. Dar doar una să fie femeia mea. Şi omul preistoric era la fel. Femeia vrea să fie protejată. Andreea m-a protejat. Eu nu sunt femeie. Ce e Andreea? Ce fac cu ea? S-a îndrăgostit de mine sau face toate astea pentru că ţine la mine? Tot felul de îndoieli, cine sunt şi ce fac. De ce fac toate astea? Unde e viaţa? Ce trebuie să fac? Trebuie să fug sau să stau? Să vorbesc sau să nu vorbesc? Să fiu credincios? Să conduc mai prudent? Să-mi fie frică de radare? Să am mulţi bani? Să am multe femei frumoase?

Aş vrea să se reseteze tot. Aş vrea să nu mă fi uitat în spate, când Andreea se pişa. De ce în subconştient a trebuit să fiu mârlan? De ce ne e ruşine de curiozitatea noastră, de gesturile cele mai fireşti? O vacă pe stradă, încet, pe partea stângă. Îi fac un flash băbuţei care-o mână de la spate. Aş vrea să facem schimb de locuri, să mă duc eu ca-n cealaltă viaţă cu vaca pe câmp. Să-mi pun vişine şi pâine şi brânză într-un rucsac vechi şi să nu mă intereseze nimic. Să îmi doresc să fac asta şi să fiu mândru că bătrânii au avut încredere în mine. Să pot să mă urc în copacii în care vreau să mă urc. Să cad iar şi să nu-mi rup nimic. Să-mi sparg capul la fântână şi să n-am fobia asta tâmpită. Doamne, cât am citit pe net despre. Eram foarte panicat. Dacă mi se face rău din nou? Dacă mi s-ar face rău într-o zi când conduc? Să mi se belească ochii cât două ceasuri IKEA şi să simt cum mă trec apele, cum senzaţia de leşin îmi produce un vertij înainte. Aş lovi un parapet? Aş muri?

Nici nu ştiu cât aş vrea să trăiesc. M-am tot gândit la mine bătrân, dar parcă nu se leagă lucrurile, nu-mi dau seama dacă o să port barbă sau nu, dacă o să fiu bine îmbrăcat sau nu, dacă o să am dinţi în gură sau dinţi de aur. Sau dacă n-o să am dinţi. Dacă o să fiu căsătorit sau nu, dacă o să am o nevastă grasă şi proastă, aşa cum îmi imaginez de fiecare dată când am un film prost. E cea mai mare frică asta. Dă doamne să n-am o femeie grasă şi proastă. Să fie slabă măcar. Şi mediocră. Sau să fie o femeie cu părul ondulat, să nu fie foarte stresată. Să fie blândă, să fi iubit copiii. Să fi avut şi noi o fată măcar. Sau două, să nu fie singură. Sau să aibă un frate. Să-l cheme Matei.

*

* *

Îmi transpiră palmele pe volan. Mereu umezesc plasticul în general negru, sau îmi las amprenta caldă şi umedă pe pielea fină a vreunui volan îmbrăcat în piele. Maşina mea are un volan de două ori mai mare decât maşina asta. E maşină de fete. Fetele au mâinile mici şi sensibile. Şi grasele proaste au mâini mici şi sensibile. Doar că li se umezesc, cum mi se umezesc mie. Dar să nu fie aşa, doamne, să fie decentă. Să fie frumoasă. Să fie brunetă şi să ştie multe despre artă. Să ştie, nu ca Ada. Nu spoială. Să nu fie snoabă. Să existe. Să nu devină lesbiană închipuită pe parcurs. Să nu-mi fută creierii în niciun stil posibil. Să mă înţeleagă. Să se bucure mult şi din toate căcaturile. Să nu aibă pretenţii de la oameni. Să ştie că totul vine şi pleacă. Să ştie să facă cumpărături. Să gătească din când în când. Să vorbim filosofie.

O fătucă pe marginea drumului. Cred că şi-a terminat tura şi vrea s-ajungă acasă. Aş lua-o în maşină, dar Andreea are scaunul lăsat iar în spatele meu nu mai încape decât înghesuită. Asta e o maşină mică, a trebuit să-mi dau scaunul până în marginea banchetei. Îmi pare rău, arăta interesant curva. N-am nicio problemă cu asta, m-aş îndrăgosti şi de o curvă. Tot femeie. Tot suflet. M-aş îndrăgosti de toate femeile. Când ajung în Bucureşti mă termină psihic plimbarea prin oraş. Văd cinci femei pe minut pe care le dezbrac şi le întind în cele mai dubioase locuri şi poziţii. Le întind în pat, lângă mine, să dormim. Să o acopăr, să o iau în braţe. Să simt cum respiră când doarme. Femeile sunt fascinante când dorm. Femeile sunt sincere când dorm.

Aş vrea o femeie care să nu mă mintă. Să nu se joace dubios cu mine, să nu vrea să ieşim la o mie de ceaiuri şi cafele înainte să vină la mine. Să dormim, nu neapărat să mă culc cu ea. Să văd cum îşi ridică părul, să nu doarmă cu faţa pe el. Să fie brunetă, să aibă bucle care se întind pe perna albă. Să se lumineze afară şi noi să ne culcăm. Să intre lumina prin geamul de lângă noi. Să-i lumineze faţa. Să nu doarmă acoperită mai sus de sâni. Să i se vadă uşor presaţi sub greutatea ei. Să respire rar. Tot mai rar.

Linii albe întrerupte, linii albe continue. Duble sau nu. Gheretele apicultorilor pe margine. Niciun erotism în asta. Sunt foarte obosit. Mintea îmi zboară în toate direcţiile, apoi prinde câte ceva şi se duce adânc în. Ţin minte că îi povesteam lui Mişu despre psihanaliză, despre Freud, despre Jung. Despre evrei care au murit. Mişu se uita sceptic la mine, mă întreba de unde am căpătat nuanţa asta de misticism în poveşti. Mişu are un mecanism autodefensiv foarte puternic. Cred că a avut probleme când era mic. Mişu autist. Parcă nici nu-i departe de o imagine cu un copil mic ce stă în fund pe covor şi se joacă cu un deget două ore. Totul e foarte posibil. Dragoş trebuie să fi fost hiperactiv. Să fi fost greu de ţinut în casă. Dragoş a fost al cartierului. Acum e al nimănui, dracu ştie unde e. Sper ca Vision ăsta, de care zice Andreea, să ştie ceva, să nu fi făcut drumul ăsta ca o plimbare pe gheaţă. De-ar fi bine puştiul ăsta. Ne-a dat peste cap. Vision... Ce nume de cod şi-a ales şi tipul. Dubios oarecum. Deştept, hacker bun, jucător de poker online foarte bun. Îl cunoaşte lumea, pe net e vedetă. E interesantă şi o viaţă de-asta secundă. Doi punct zero. Tot un fel de viaţă, cu jaluzele trase şi beculeţele ruterului pâlpâind albăstruie în semiîntunericul camerei. Biscuiţi şi cola. Mulţi bani.

Aş vrea să nu existe bani. Să trebuiască să muncim pentru alimente, pentru tot. Să cultivăm din nou tutun. Să-l uscăm şi să-l urcăm în pod. Să nu existe internet, filme porno şi dumnezeu. Să nu înjur toată ziua. Să nu mă lase vederea sau auzul prea devreme. Lumea să fie bună la suflet, cum e de la natură. Să mâncăm prune şi să vorbim despre vreme şi despre recolte. De ce toţi oamenii au momente când reneagă progresul tehnologic? De ce aş vrea să fiu undeva într-un sat, să mă trezesc liniştit şi cu chef de muncă, nu cu ochii vraişte, care mă ustură de mă piş pe mine acum. Să nu am nevoie de un job, să mă trezesc şi să merg afară la muncă, nu să trag laptopul de lângă pat şi să verific conturile, mailurile şi să vorbesc cu colaboratorii. Să nu fie atât de artificial totul, să bem vin făcut de noi. Să bem din căni de lut, să sune înfundat şi să zicem "Noroc!" cu toată gura, să nu zicem "Cheers!" şi să ciocnim sticla de bere de trei ori, pe ambele părţi ale gâtului o dată la bază.

Îmi aprind o ţigară şi mă uit la fumul care se ridică mereu în acelaşi fel. Nu-mi plac ţigările, mă înspăimântă câteodată, dar îmi place să fumez, e un ritual. Îmi place să mă gâdile fumul pe gât, să-mi încălzească mărul lui Adam, să expir pe nas ca o locomotivă. Prima ţigară, pe care-o trag din pachet de obicei fără să deschid ochii prea bine, e cea mai tare din ziua respectivă. E Ţigara. Restul sunt gesturi reflexe. Dar în fiecare dimineaţă ai ocazia să alegi dacă aprinzi o ţigară sau nu. Vorba cântecului de la radio, It' s new day for meee...

Fragment din romanul cu acelaşi titlu care a câştigat Concursul de debut al Editurii Cartea românească, ediţia 2010.