Din istoria universală a spionajului (IV). Perioada modernă/ de dr. Alexandru Popescu

Consuli - agenţi în Ţările Române

Între consulatele marilor puteri, cele ale Imperiului Habsburgic în Ţara Românească şi Moldova au fost deosebit de active, dată fiind preocuparea Vienei de a-şi extinde influenţa aici, şi în perspectiva unei anexări a acestor state. Agenţilor austrieci li se cere să dobândească informaţii de la… cele mai înalte nivele, solicitându-li-se să câştige "pe nesimţite prietenia" chiar a domnului şi de "a intra în graţiile celor doi principi" ai Ţărilor Române, dând dovadă de "prudenţă şi abilitate". De faptul că dispuneau de "colaboratori" interni ne convingem de faptul că într-un document sunt menţionate "fondurile pentru plata agenţilor noştri".

"Dosarul informativ" al unui viitor domn

Fără a încerca "actualizări forţate", trebuie să recunoaştem că practica informării diplomaţilor străini din "surse" interne pe baza cărora se întocmeau documente confidenţiale, conţinând propuneri de strategii politice, dar şi detalii uneori surprinzătoare (vezi "cazul WikiLeaks") îşi are precedente chiar în România. Un exemplu referitor la asemenea practici este acela care îl priveşte pe Mihail Sturdza căruia, în perspectiva numirii unui nou domn, i se alcătuiesc, la 1836, alături de alţi candidaţi, adevărate "fişe informative" de către consulul austriac la Iaşi, Lippa. Datele sunt deosebit de detaliate şi…sensibile: "Întruneşte un spirit fin şi vioi, o mare mlădiere de caracter, multă învăţătură şi o mare pricepere în afaceri politice, nu dispreţuieşte nici o intrigă, numai să-l ducă la ţel; s-a aruncat cu totul în braţele Rusiei… Are o avere foarte mare… pare a fi cel ce întruneşte mai mulţi sorţi". Asemenea date puteau proveni decât de "colaboratori" (agenţii) din ţară, chiar din anturajul său care dădeau "raportul" diplomaţilor străini. În tot cazul prognosticul agentului austriac se adevereşte, căci Mihail Strurdza devine domn.

Acţiuni înainte de Unire

Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc. Într-o corespondenţă cu ambasada Turciei la Londra, el şi-a prezentat pe larg activitatea desfăşurată împotriva Unirii celor două Ţări Române. Serviciul de informaţii al unioniştilor, din care făceau parte, printre alţii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromiţătoare ale lui Vogoride şi le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal internaţional (Franţa a ameninţat Imperiul otoman cu ruperea relaţiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.

... şi de Războiul de Independenţă

În perspectiva unui conflict cu Imperiul otoman în vederea dobândirii independenţei, misiunile diplomatice ale Principatelor unite transmiteau şi ele informaţii obţinute de la Viena. Spre exemplu, în septembrie 1876, reprezentantul diplomatic de la Roma, G. Cantacuzino, furniza informaţii privitoare la poziţia marilor puteri, obţinute de la ambasada Austro-Ungariei, pe baza unor "note secrete scrise de la Viena de către o persoană sus pusă", deci de un informator, o "sursă", cum îl numeşte documentul.

Dar şi marile puteri desfăşurau asemenea acţiuni prin intermediul unor agenţi, cum era austriacul Friederich Lachmnn, trimis la Bucureşti sub acoperirea de corespondent de presă în timpul Războiului de Independenţă, de fapt, cu misiunea de spiona.

ROMÂNIA

Printre măsurile de organizare a statului care au fost luate după Unire s-au numărat şi cele referitoare la structurile informative/contrainformative, în cadrul Ministerului de Război, precum şi al Siguranţei Statului, prin intermediul cărora au fost introduse o serie de procedee şi metode ale spionajului modern. Prima lege românească privind combaterea spionajului este aceea din 1913 care prevedea pedepse pentru acţiunile informative pe teritoriul ţării.

Răscoala din 1907 şi agentura străină

Documente evidenţiate mai nou au dovedit că, în afara cauzelor de natură social-economică, la declanşarea răscoalei din 1907, un anumit rol l-a jucat şi agentura de spionaj şi diversiune a Austro-Ungariei care avea interesul să destabilizeze situaţia din România în vederea extinderii sferei sale de influenţă. Asemenea documente se referă, de exemplu, la infiltrarea unor agenţi provocatori sau la acţiuni de influenţare desfăşurate prin intermediul unor jurnalişti corupţi. Este motivul pentru care regele Carol I a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph în vederea încetării unor asemenea acţiuni.

Ambasadori-spioni

Cât de importantă era România pe "frontul secret" în perioada imediat premergătoare celui de al Doilea Război Mondial ne-o dovedeşte faptul că înşişi şefii unor misiuni diplomatice ale marilor puteri s-au implicat în acţiuni informative.

Este cazul contelui Ottokar Czernin (1872-1932), ambasadorul Austro-Ungariei, precum şi al ambasadorului Germaniei, von dem Busche, care desfăşurau o intensă activitate de spionaj concretizată în coordonarea unor reţele de agenţi operativi şi de influenţare, având drept scop determinarea României de a intra în război de partea Puterilor centrale. Demascarea acestor activităţi de către serviciile româneşti de informaţii dovedesc faptul că ele se modernizaseră şi deveniseră adversari redutabili pentru agenţiile străine. În ceea ce îl priveşte pe Czernin, filajul continuu la care a fost supus a dus, în octombrie 1914, la sustragerea unei serviete care conţinea documente, dovezi irefutabile ale activităţii spionajului austro-ungar în România, care ulterior i-a fost returnată cu "scuzele" de rigoare. Într-un mod similar s-a reuşit sustragerea unei serviete aparţinând Legaţiei Germaniei care conţinea liste cu politicienii şi ziariştii români a căror racolare era prevăzută.

În tot cazul, şeful spionajului austro-ungar, Maximilian Ronge, a recunoscut ulterior că acesta a primit lovituri serioase din partea serviciului român de contrainformaţii, care s-a dovedit un adversar redutabil pentru mai experimentatul său adversar.

Titu Maiorescu sub urmărire

Dat fiind că, alături de Petre P. Carp, Constantin Stere şi Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu a fost un adept al apropierii României de Puterile Centrale (Tripla Alianţă), în special de Germania, în perioada neutralităţii Titu Maiorescu este supus unei veritabile monitorizări a Poliţiei de Siguranţă din cadrul Prefecturii Capitalei. Ca urmare, între altele, este raportată, de exemplu, în martie 1915, o întâlnire a lui Maiorescu cu ambasadorul Germaniei, contele Von dem Buşche.

Inventator sau spion ?

În istoria aeronauticii, inginerul şi locotenentul Rodrig Goliescu (1882-1942) a rămas ca inventatorul "avioplanului", primul aparat de zbor cu fuselaj tubular, al cărui model a fost construit în 1909.

În istoria spionajului Goliescu a rămas prin faptul că, presat de nevoi financiare (legate probabil de cheltuielile pentru realizarea invenţiei sale) a transmis ruşilor, printr-un intermediar, planuri de mobilizare ale armatei române. În tot cazul, Goliescu va ispăşi 12 ani la închisoarea Văcăreşti. Despre împrejurările enigmatice ale morţii sale ne relatează omul politic Constantin Argetoianu: se pare că a murit, împreună cu amanta sa, otrăviţi de soţie care şi ea s-a sinucis.

Spioni în România

Au existat însă şi persoane, unele cu cetăţenie românească, care au spionat pentru Puterile centrale, devenind astfel trădători. Una din cele mai abjecte figuri a fost Bernhardt Rosenthal, alias Bizon Rozescu care, după ce este condamnat pentru escrocherie, s-a aflat, începând din 1912, în slujba spionajului austro-ungar, întreţinând, se pare, relaţii şi cu cel rusesc. Ulterior, este racolat de spionajul german, activând şi ca delator: ca urmare a denunţurilor sale, o serie de cetăţeni români au ajuns în lagărele de război germane. Temându-se că va fi tras la răspundere, fuge cu trupele de ocupaţie, iar, în 1919, se află la Viena, unde lucrează pentru maghiari. Revine în România în 1926, în speranţa că peste trădarea sa se aşternuse uitarea. Totuşi, în 1927, este condamnat la 8 ani muncă silnică pentru crimă de înaltă trădare.

Un caz asemănător este acela al lui N. Eidinger, originar din Rădăuţi, care, după o carieră de escroc, în primii ani ai secolului, devine colaborator al comandantului jandarmeriei din Bucovina. În anii neutralităţii României, este trimis la Bucureşti sub acoperirea de comerciant care se ocupa cu aprovizionarea armatei austro-ungare şi a celei germane. De fapt, întocmeşte rapoarte informative, care ajungeau pe masa ambasadorului Czernin sau chiar la ministrul de Externe de la Viena. Spre deosebire de Rozescu, Eidinger, refugiat la Viena, scapă de pedeapsă.

Potrivit rapoartelor Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei Generale, se pare că însuşi castelul Peleş devenise loc de întâlnire a unor agenţi care aveau legături cu ofiţeri din Austro-Ungaria şi au executat misiuni de recunoaştere în munţi.

Dr. ALEXANDRU POPESCU, istoric, etnograf şi diplomat, a studiat la Universitatea din Bucureşti şi, ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt, la cea din Bonn, unde a obţinut titlul de doctor. În perioada 1966-1990, a activat ca cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române. Din 1990, a făcut parte din corpul diplomatic, îndeplinind funcţia de ataşat cultural al Ambasadelor României în Germania, Austria şi Finlanda, precum şi pe aceea de director adjunct al Direcţiei Culturale din M.A.E. Este autorul a 24 de volume apărute în ţară şi peste hotare, a 35 de studii ştiinţifice şi a sute de articole. A susţinut cursuri şi conferinţe la universităţi din România, Germania, Austria.