Prompt, cu ochii pe prompter/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan 10.05.2011

Latinescul promptus (participiul lui promere) avea două sensuri principale: 1. "vizibil, perceptibil" şi 2. "disponibil, care stă la dispoziţie pentru a fi folosit". Limbile romanice au preluat, continuat şi dezvoltat numai sensul al doilea (fr., rom. prompt, it., sp. pronto), condamnând primul sens la moarte prin nefolosire. Iată însă că, printr-o neaşteptată volută, sensul reapare în zilele noastre la urmaşii contemporani ai lui promptus: prompterul (sau, în forma mai apropiată de originalul englez american teleprompter) nu este, la urma urmei, decât un dispozitiv care afişează, adică face vizibil, un text pe care cineva trebuie să creeze impresia că îl rosteşte pe de rost sau că îl improvizează cu talent de neîntrecut orator (vezi cazul Obama).

Engleza a luat, încă din evul mediu, adjectivul prompt din franceză şi a făcut din el un verb cu sensul "a îmboldi, a îndemna" şi, de aici, "a ajuta, a sugera ce are de făcut". Prin secolul al XV-lea este atestat în engleză sensul din limbajul teatral, "a ajuta un actor care a uitat replicile". În timp ce actorul englez este ajutat să-şi amintească replica pe care a uitat-o (prompt), celui francez i se suflă cuvintele pe care le-a uitat (souffler)…

În vremurile de început ale televiziunii, în anii de după cel de-al doilea război mondial, un actor de pe Broadway, Fred Barton, terorizat de replicile pe care trebuia să le înveţe zilnic pentru serialul tv în care juca, l-a întrebat pe Robert Kahn, vicepreşedintele new-yorkez cu probleme de radio şi televiziune al studiourilor 20 Century Fox, dacă nu s-ar fi putut crea un dispozitiv care să afişeze replicile. Robert Kahn i-a pasat întrebarea lui Hubert J. Schlafly Jr. (foto 1), conducătorul departamentului de cercetare a aplicaţiilor pentru televiziune de la studiourile Fox. Schlafly, un geniu al tehnicii (pe lângă inventarea teleprompterului (foto 2), numele i-a rămas legat de prima transmisie prin satelit, din 1973, a unui program de televiziune) a răspuns că era "floare la ureche" şi a venit cu un sistem mecanic (acţionat manual de un operator) de derulare a unui sul de hârtie pe care era scris textul. Consiliul de conducere al studiourilor Fox nu a aprobat ideea. Nu era prima dată când nu întrevedea potenţialul unei noi tehnologii. Cu câtva timp în urmă, Schlafly înaintase consiliului director un memoriu în care propunea ca studiourile să creeze câteva posturi de televiziune (era o perioadă în care Comisia Federală pentru Comunicaţii mai că nu se ruga de americani să ia o licenţă pentru televiziune), dar i se explicase, pe tonul condescendent folosit de orice boss dintr-o mare corporaţie, că americanii preferau să vadă filmele într-o sală de cinematograf şi că niciodată nu se vor zgâi la o cutiuţă care afişează imaginile la dimensiuni meschine... Când pisicile grase din consiliul director au priceput că se înşelaseră şi că televiziunea nu era un moft preţul unei licenţe se ridicase la milioane de dolari.

Schlafly şi Kahn au plecat de la Fox şi au creat, împreună cu Burton, compania TelePrompTer. Primul dispozitiv l-au vândut canalului CBS în 1950, dar nu a avut mare succes. Dispozitivul a devenit celebru doi ani mai târziu, în 1952, când fostul preşedinte al Statelor Unite, Herbert Hoover, a avut o intervenţie la Convenţia Naţională Republicană transmisă în direct la televizor. Hoover citea textul de pe teleprompter, dar la un moment a făcut o divagaţie. Operatorul a încetat să mai deruleze banda de hârtie, iar la sfârşitul digresiunii Hoover a cerut să fie repornită drăcovenia. Ştirea a ţinut prima pagină a ziarelor şi a făcut, în toată lumea, cunoscută invenţia. Prompterele nu mai trebuia decât să ţină pasul cu progresul tehnic. Nu ne propunem aici să facem o prezentare a evoluţiei lor. Să menţionăm numai că există două tipuri/ variante de promptere, unul destinat studiourilor de televiziune şi unul destinat podiumului de la care vorbesc politicienii sau liderii de opinie.

(Hubert J. Schlafly s-a stins din viaţă, la vârsta de 91 de ani, la sfârşitul lunii aprilie 2011. Informaţiile de mai sus au fost, în mare parte, culese din necrologurile pe care i le-a dedicat presa americană. Dumnezeu să-l odihnească!)

Prima atestare a dispozitivului în presa românească este (în baza de date a DCR) târzie, la un deceniu după căderea comunismului, şi nu se referă la o realitate autohtonă, ci la una nord-americană, prezentată ca o ciudăţenie cu ocazia unei vizite a preşedintelui de atunci în Statele Unite: "Emil Constantinescu şi-a citit discursul la Congres de pe două ecrane de plexiglas. Dispozitivul se numeşte scriptor şi e invizibil din sală" (Cotid. 21 VII 98 p. 1). Scriptorul nu a făcut carieră în română (după cum nu a făcut în nici o limbă, nici măcar în engleza americană), fiind probabil numele comercial sub care este produs dispozitivul şi pe care jurnaliştii noştri îl descopereau amuzaţi. În relatarea aceleiaşi vizite, "Academia Caţavencu" foloseşte, alături de efemerul scriptor (există în română un mai vechi telescriptor, atestat de DCR în 1973, dar el desemnează altceva, un dispozitiv dispărut între timp: teleimprimatorul) şi sinonimul împământenit între timp, prompter: "şDţl. Constantinescu şi-a citit discursul cuvânt cu cuvânt (l-am urmărit din sală având textul englezesc în mână) după un scriptor instalat în faţa pupitrului, la înălţimea ochilor ş...ţ acum, că m-am întors, staţi că vi-l dau eu în gât pe preşedinte: uite, na, a citit de pe prompter..." (Caţ. 21-27 VII 98 p. 5).

În anul 2005, când s-a născut prompterul acţionat vocal (prin chiar viteza cititorului-vorbitor), în nomenclatorul meseriilor din România apărea sintagma "operator prompter", pe care noul model de prompter o elimina de fapt (a se vedea Adev. 1 II 05 p. 3). Mai exotici decât noi nu pot fi decât francezii, care printr-un arrêt din 1983 au decretat adaptarea americanismului teleprompter sub forma télésouffleur, nefolosită în Hexagon decât de cei care se tem că vor fi amendaţi pentru că folosesc barbarisme…

Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.

ALEXANDRU CIOLAN (n. 1952, Bucureşti). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universităţii Bucureşti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor la Editura Politică şi ulterior la Editura Humanitas (1983-1991), editor şi administrator al Editurii Logos (din 1992). Traducător şi publicist. Zona de interes principală: lexicologia, lexicografia. Preferinţe muzicale: Buena Vista Social Club, Elis Regina, Chavela Vargas, Liviu Vasilică, Maria Lătăreţu, Fărâmiţă Lambru, Dire Straits. Pasiuni: gătitul şi conservele de casă. Dorinţe: să aibă nepoţi. Are un nepot.