George Arion: „Andrei Mladin este cel mai răsfăţat erou din literatura română”/ de Stelian Ţurlea

George Arion este un autor de romane poliţiste, poet, prozator, eseist, libretist, publicist, director al publicaţiilor "Flacăra". A fost caracterizat în momentul publicării primului său roman poliţist, "Atac în bibliotecă", drept "un Raymond Chandler român" de către criticul literar Ovid S. Crohmălniceanu. De curând, eroul său Andrei Mladin a revenit într-un nou şi excelent roman, de la care pornim discuţia noastră.

- Dragul meu George Arion, dacă tot eşti socotit un maestru al interviurilor, mă gândesc să te derutez puţin încă de la început şi să-ţi spun că vreau să stau de vorbă, pe scurt, pentru acest interviu, cu toţi Arionii pe care îi cunosc, adică scriitorul, ziaristul, directorul trustului Flacăra, dar şi cu cititorul pasionat şi prietenul de-o viaţă. Aşadar, ai lansat de curând romanul "Fortăreaţa nebunilor", în care revine minunatul tău erou Andrei Mladin, acum un personaj copt, cu altă experienţă de viaţă. Ai mai spus-o, întreb, însă, şi eu: de ce l-ai lăsat atâta vreme într-un con de umbră?
- Deci vrei să discuţi cu toţi Arionii... Şi, mai întâi, vrei să mă înfăţişez dinaintea ta în haine de prozator. Prea bine. La întrebarea pe care mi-ai pus-o, răspund aşa: nu, nu eu l-am lăsat, de bună voie, într-un con de umbră, pe Andrei Mladin. L-am abandonat, o vreme, din pricina cenzurii. De la naşterea lui, în urmă cu mai bine de un sfert de veac, mă uimesc şi azi cum de-a reuşit să apară, într-un context în care ai trăit şi tu, un astfel de erou mucalit, un tânăr care dă cu tifla poncifelor "iepocii", imposibil de încovoiat de orice i se întâmplă şi atât de dornic de libertate. Atac în bibliotecă i-a luat prin surprindere pe cetăţenii gravi şi vigilenţi care supravegheau textele literare. La celelalte romane ale mele - Profesionistul, Trucaj, Pe ce picior dansaţi? - au fost mult mai atenţi la comportamentul lui Mladin, la ce spune şi ce face. Regret că n-am păstrat manuscrisele pe care ei le-au umplut cu sute de observaţii. Dar chiar dacă le-am acceptat, farmecul personajului meu nu s-a pierdut. Repet ce-am mai spus şi altă dată: Andrei Mladin este cel mai răsfăţat erou din literatura română. Nu exagerez cu nimic. A fost prezent nu numai în cărţi, dar şi în filme, în seriale TV, ba chiar şi în singura operă poliţistă de la noi, a Lianei Alexandra, În labirint. Culmea! A fost îndrăgit nu numai de către cititori, dar şi criticii literari l-au preţuit.

- Prin urmare, asta e explicaţia, cenzura...
- Nu numai asta. După 1990 a trebuit să-i îngădui lui Andrei al meu să se familiarizeze cu noua ambianţă social-politică de la noi. L-am lăsat să-şi revină, să se dumirească, mai ales că, aşa cum se explică în Fortăreaţa nebunilor, a trecut printr-o experienţă traumatizantă, cea mai cumplită din existenţa sa. Acest respiro pe care i l-am acordat a fost, pentru mine, un prilej de a scrie alte romane cu suspans - Şah la Rege, Cameleonul, Necuratul din Colga, Crime sofisticate, Spioni în arşiţă - două dintre ele apărând în foileton chiar în Ziarul de Duminică. Nu m-ai lăudat niciodată pentru că am acceptat provocarea de a scrie, ca pe vremea lui Dickens, foileton după foileton, săptămână de săptămână, fără să ştiu, cu exactitate, încotro o va lua acţiunea, trăind cu spaima că voi pierde din mână şi firul ei de derulare, şi personajele - într-un roman poliţist aşa ceva se poate întâmpla foarte uşor, iar cititorul se prinde şi te taxează imediat. Nu ştiu câţi prozatori români de azi sunt capabili de o astfel de performanţă.

- Bine, te laud acum!
- Mulţumesc. Totodată, am scris două piese "mortale" şi cam 150 de povestiri poliţiste - un record pentru literatura română! Unele se regăsesc în volumele Crimele din Barintown şi în Anchetele unui detectiv singur. În toate aceste scrieri ale mele protagoniştii sunt diferiţi de Mladin - de data asta, cei care conduc anchetele sunt nişte profesionişti, cu pregătire în criminalistică şi în combaterea terorismului. Dar, ori de câte ori mă aşezam la maşina de scris - mai târziu, în faţa laptopului - îmi răsuna în urechi glasul lui Andrei Mladin: "Cu mine ce faci?" Un glas de prieten întristat pentru că nu mă mai ocupam de el. Dar ştii care e culmea?

- Care?
- Abia acum îmi dau seama: Andrei Mladin a prins din nou viaţă exact în acele săptămâni în care medicii i-au comunicat autorului că s-a însănătoşit, după o boală de câţiva ani.

- Am scris, într-o prezentare a cărţii, că în "Fortăreaţa nebunilor" sunt mai multe romane - unul îl are în centru pe un miliardar octogenar pe a cărui avere se bat moştenitori şi apropiaţi şi care se străduie inutil să transmită un adevăr despre el. Un altul descrie universul de coşmar al "sanatoriilor" în care comuniştii spălau creierele disidenţilor şi celor care se împotriveau regimului. Un al treilea dezvoltă teoria suprimării celui mai mare poet al românilor. Pe toate le leagă o misterioasă societate, Athanaric, cu multe ramificaţii pe plan internaţional, care şi-a propus să dezvolte un proiect prin care să controleze mintea umană. Ansamblul este o carte care transmite o tensiune aparte, pe care n-o poţi reda, cred eu, decât scriind dintr-o suflare. Ce poţi dezvălui din secretele conceperii romanului?
- O parte din această carte o am în minte de multă vreme. După cum ai remarcat, cu siguranţă, ea este dedicată vărului meu Radu Motaş, "sinucis" în anul 1976. Durerea pe care mi-a provocat-o dispariţia lui în condiţii tragice, suspecte, am purtat-o în suflet multă vreme. Era cu vreo patru ani mai mic decât mine, am copilărit, o vreme, împreună, am mers la pescuit, ne-am jucat, verile, de-a soldaţii, într-un paradis de verdeaţă, o grădină fabuloasă a unchiului meu. A devenit un tânăr frumos, de o inteligenţă sclipitoare, şi care nu-şi ascundea părerile despre ce vedea în jurul lui. Nu m-am mirat atunci când am aflat de încercarea lui de a fugi din ţară. După ce a fost arestat şi trimis într-un sanatoriu, l-am reîntâlnit de câteva ori. Era altcineva. Nu te mai puteai înţelege cu el. Tratamentul inuman la care a fost supus îi tulburase mintea. Dar n-am crezut că va cunoaşte un sfârşit cumplit. Nu mi-am închipuit că se poate ajunge atât de departe cu samavolnicia. A fost una dintre cele mai dure lecţii de viaţă pe care le-am primit. M-a marcat pentru totdeauna. Desigur, scriind despre el, nu mi-am alungat frământările. Dar transformându-l în erou de roman, am senzaţia că, într-un fel, i-am înlesnit să rămână printre noi, atâta vreme cât această carte va dăinui, şi că el n-a apărut pe lume în zadar.

- Este copleşitoare ampla parte a cărţii care descrie perioada deţinerii lui Andrei Mladin într-un ospiciu, pentru vina de a fi dorit să afle de ce şi cum a dispărut un tânăr dornic să fugă din România comunistă. Ai cumva în plan o carte mai amplă despre acea perioadă?
- Nu. Cel puţin nu în clipa de faţă.

- Mladin este în continuare jurnalist la "Flacăra", mai copt, spuneam, mai vârstnic, aproape de pensie, numit "expirat" de generaţia nouă de colegi din redacţie, dar rămas la fel de însetat de adevăr, plin de umor şi ironie, iubitor de femei, indiferent la glumele celor din jur când iese în lume cu iubita care i-ar putea fi fiică. Îndrăznesc să întreb: când vei accepta să spui "Mladin sunt eu"?
- Mladin mai are mult până la pensie, în Fortăreaţa nebunilor e la vreo patruzeci şi ceva de ani. Dar nu din pricina asta nu risc să mă identific total cu el, deşi l-am înzestrat cu datele mele antropometrice şi l-am purtat prin unele întâmplări prin care am trecut, sau i-am atribuit expresii pe care le folosesc eu însumi, sau tipul meu de comportament şi de umor. Andrei este mai mult o proiecţie ideală a ceea ce aş fi vrut să fiu şi n-am reuşit. De aceea, cărţile care îl au ca protagonist nu sunt nişte autobiografii, deşi mi-ar fi plăcut.

- Când va reapărea Andrei Mladin? Sper să nu ne laşi să aşteptăm alţi douăzeci de ani...
- Nisipul se scurge tot mai vijelios din clepsidră, de aceea nu-mi pot permite să-mi las eroul să aştepte prea mult o nouă ieşire la rampă. Chiar mă gândesc la o trăznaie: ce-ar fi să se întâlnească într-o carte cu toţi eroii principali din alte romane de-ale mele, şi împreună să descâlcească o nouă enigmă? El - detectivul fără voie, ceilalţi - nişte profesionişti abili.

- Eşti scriitorul care a promovat şi promovează cel mai mult genul thriller, mystery, ceea ce se numeşte, de regulă, poate impropriu, literatură poliţistă, ba chiar ai pus bazele unui Romanian Crime Writers Club. Ce urmează? Ce surprize ne pregăteşti?
- Înţeleg că trebuie să-mi pun acum hainele de preşedinte al RCWC. Fie. Dar această asociaţie n-ar fi putut să apară cu un singur membru. Membrii fondatori, alături de mine, sunt Bogdan Hrib, Adrian Onciu, Oana Stoica Mujea, Alexandru Arion. Între timp, ni s-au alăturat şi alţi prozatori care cultivă acest gen - apropo, când te înscrii în RCWC? Surprize? Una de proporţii: trei dintre cărţile noastre vor apărea în limba engleză şi vor fi lansate în toamnă la Londra. E vorba de Indicii anatomice a Oanei Stoica Mujea, de Ucideţi generalul! a lui Bogdan Hrib şi de Atac în bibliotecă a lui George Arion. Din păcate, avansul pe care l-am primit deja l-am cheltuit, altfel te invitam să participi la lansare.

- Superb! Cine sunt traducătorii?
- Ramona Mitrică şi Mike Phillips - ultimul fiind un cunoscut jurnalist în spaţiul britanic şi un foarte bun autor de romane poliţiste, ceea ce este o garanţie pentru calitatea traducerilor.

- De mai mulţi ani scrii cu o frecvenţă de metronom despre cărţile poliţiste, apărute la diferite edituri, iar multe dintre textele tale se pot aduna într-o istorie a genului, foarte utilă. Ai de gând să le aduni într-un volum, sau le consideri doar o efemeră muncă de promovare a acestei literaturi?
- Stai o clipă să-mi pun hainele de critic literar... Aşa. Desigur, unele texte - dintre care multe sunt interviuri - pot să apară tale quale. Dar a pune, între nişte coperte, cele aproape 300 de recenzii pe care le-am scris, ar fi prea puţin pentru standardele mele. Pe baza lor, însă, visez la o carte - îţi spun şi titlul, în premieră, "Universul crimei" - în care să trasez câteva repere ale genului mystery&thriller, un gen înfloritor pe alte meridiane, căruia la noi nu-i este încă acordată importanţa cuvenită. În lume apar anual zeci de titluri care analizează fenomenul. La noi, doar Horia Matei - "Literatura şi fascinaţia aventurii", şi Daniela Zeca - "Melonul domnului comisar" s-au aplecat cu migală şi competenţă asupra acestui gen literar. La aceste lucrări aş mai adăuga şi minunata carte a lui Mircea Mihăieş, "Metafizica detectivului Marlowe"

- Cât de mult se mai ocupă George Arion de Flacăra? Ce înseamnă Flacăra pentru tine?
- Uf, în sfârşit, pot să port o îmbrăcăminte mai comodă, de jurnalist... Răspunsul la aceste întrebări îl ştii, din moment ce, de 37 de ani, scriu la această revistă. În care am un loc bine precizat, înconjurat de foarte mulţi tineri. Dar am şi câţiva colegi mai în vârstă - pe neobositul Alexandru Păsărin, şeful revistelor de divertisment, şi pe Pompiliu L. Dumitrescu, omul care veghează la acurateţea textelor noastre. Fiind un liant între mai multe generaţii, am reuşit ca trustul de presă Publicaţiile Flacăra (editor lunar a peste 20 de titluri) să reziste pe piaţă de peste două decenii. Mi se pare ceva extraordinar, din moment ce nici un mogul nu e în spatele nostru. Vorbind ca şef de trust, ar fi trebuit să-mi pun costumul şi cravata. Iartă-mă, dar mă consider, în primul rând, jurnalist, aşa că rămân în ţinuta mai adecvată unei asemenea profesii.

- Revista la care te ştiu de-o viaţă împlineşte anul acesta 100 de ani. La mulţi ani! Cum va fi la centenar?
- Mulţumim pentru urări. La centenar va fi, evident, sărbătoare, dar primii o sută de ani, indiferent de furtunile prin care am trecut, au fost cei mai uşori. Greul de-abia acum începe.

- Mulţumesc pentru răspunsuri.
- Te grăbeşti. N-ai pus nici o întrebare referitoare la prietenia care ne leagă, deşi ai promis.

- Consideră că am pus-o acum.
- Ne ştim de multă vreme, de peste patru decenii, de la Revista bibliotecilor, la care tu colaborai cu diverse prezentări de cărţi, iar eu eram redactor. N-am petrecut, adunate, nici măcar 24 de ore împreună. Nu ne facem vizite, nu descântăm sticle de bere. Am vorbit, însă, deseori, la telefon, ne-am trimis e-mailuri sau mesaje telefonice. Şi totuşi, întotdeauna m-am gândit la tine ca la un om pe care pot să mă bizui într-o clipă de cumpănă. Aşa ceva e rar. Pentru asta îţi mulţumesc.

Fotografii de Cristina Ţurlea