Plimbările lui Confucius prin Piaţa Tien An Men/ de Daniel Nicolescu

În luna ianuarie a acestui an, în China s-a petrecut un mic miracol. Şi când spun "mic" nu mă refer la dimensiunile lui fizice: o statuie gigantică (17 tone, 9,5 metri înălţime) reprezentându-l, în spirit modern, pe Confucius a fost amplasată în faţa porţii nordice a Muzeului Naţional al Chinei, la doi paşi de Tien An Men, piaţa sângeroaselor evenimente din iunie 1989.

Cum se ştie, filosoful şi textele sale au fost exilate după 1949 din spaţiul chinez, de îndată ce maoismul triumfător a început să combată "cele patru vechituri": ideile, cultura, obiceiurile, tradiţiile. În timpul Revoluţiei culturale, a început chiar o campanie, atent centrată, împotriva lui Confucius şi a trădătorului Lin Bao, doi ţapi ispăşitori, asupra cărora trebuia să se reverse ura populară. După 1980, ca urmare a mutaţiilor produse la nivelul întregii societăţi chineze, deşi nu se poate vorbi despre o renaştere a confucianismului, pot fi totuşi observate, la nivel popular, anumite tentative, necoagulate, lipsite de coordonare, de redescoperire a textelor sale, chiar şi la nivel educaţional (în marginea, desigur a sistemului oficial, mai ales în cadrul activităţilor extraşcolare), precum şi numeroase iniţiative care tindeau să reactiveze ritualurile confucianiste: ceremonii în onoarea filosofului sau re-inventarea marilor rituri de trecere. S-au înfiinţat ONG-uri, s-a promovat lectura textelor sale în întreprinderi, s-au reactivat activităţi tradiţionale - totul însă foarte puţin structurat. De parcă teama născută în anii revoluţiei culturale era încă persistentă. Cert este că Partidul a stat, mefient, deoparte şi a zădărnicit, mai mult sau mai puţin vizibil, toate aceste tentative de resuscitare a spectrului filosofului şi a dimensiunii religioase a gândirii sale.

Prima formă de deschidere s-a petrecut în septembrie anul trecut, când Confucius a fost pentru întîia oară serbat, după 1949, în mod oficial la Beijing. A urmat, apoi, această neobişnuită amplasare a statuii în faţa Muzeului Naţional. Să se fi pogorât brusc din ceruri armonia confucianistă? Dimpotrivă. S-au găsit personaje, în cercurile hiperortodoxe ale partidului, care au estimat că PCC s-a acoperit de ruşine aşezând efigia lui Confucius în spaţiul public. Alţii, cârcotaşi din tabăra adversă, au negat aceluiaşi PCC dreptul de a-şi însuşi moştenirea filosofului.

Societatea post-maoistă, în mare măsură secularizată şi dezideologizată, a stat însă deoparte. Şi, de-acolo, a văzut cum, peste noapte, cu circa două săptămâni în urmă, statuia a dispărut la fel de brusc cum apăruse. Atât doar că pe furiş. Fără nicio explicaţie oficială. Miracolul a durat nu trei zile, ca la noi, ci trei luni. Potrivit unuia dintre nepoţii săi, Mao ar fi declarat cândva: "Dacă, într-o zi, Partidul comunist îl va invita pe Confucius să se întoarcă, asta înseamnă că partidul nu va mai putea să guverneze pentru multă vreme." Să-şi fi amintit Partidul vorbele marelui conducător? Sau, pur şi simplu, stafia lui Mao, ieşită din mausolelul aflat în preajma statuii, a simţit că nu mai poate să bântuie?