Te voi răpi la noapte! (VIII)/ de Stelian Ţurlea

Era seară când am ajuns într-un orăşel aproape de coastă, zicea el. Am intrat într-o casă întunecată, nu-mi dădeam seama cât de mare, părea să nu locuiască nimeni acolo, soră-sa era plecată, mi-a spus el. Ne-am spălat şi am mâncat de îndată, eram rupţi de foame. P-ormă mi-a arătat unde-o să dorm eu. Mă pregăteam să-mi scot rochia, am văzut că nu ieşise din cameră, a început să mă mângâie şi să mă sărute, nu-mi venea să-l resping după tot ce făcuse, m-am trezit goală şi cu el deasupra mea şi chiar nu mai aveam cum să mă mai împotrivesc. I-am spus că sunt fecioară şi-a zis foarte bine. M-a durut, dar nu atât de tare pe cât auzisem, mă mângâia tot timpul, a mai intrat în mine de două ori în noaptea aia. Mi-am zis că tot trebuia s-o fac într-o zi, mai bine cu unul care nu mi-era străin şi să-mi placă. Îmi plăcuse.

"Tu trebuie să fi Lila", mi-a zis ea.

M-am bucurat că aud româneşte şi-am zis: "Tu trebuie să fi Paula, sora lui Aurel." Dar nu mi-a răspuns, de parcă nu m-auzise.

"Nu eşti la bătrânii pe care-i îngrijeşti?", am întrebat-o.

"Ce bătrâni? Asta ţi-a spus frate-miu?"

Râdea şi-şi dădea mai departe în cărţi. Nu ştiam ce să fac.

"Odihneşte-te", mi-a zis. "O să ai treabă din seara asta."

"Ce treabă?"

Nu mi-a răspuns, s-a uitat doar lung la mine, de parcă aş fi fost proastă. Chiar eram o proastă.

Nu ştiu cum a trecut ziua. Aş fi vrut să ies să văd oraşul, dar mă temeam s-o fac singură şi nu i-am mai văzut nici pe Aurel, nici pe sora lui. Am rămas în camera mea. Seara a apărut primul client. Voiam să mă uit la televizor şi m-am trezit cu el în cameră, bărbat străin, voinic, uşor cherchelit, nu ştiu ce limbă vorbea. Şi-a agăţat haina pe un spătar de scaun şi-a-nceput să mă pipăie. I-am dat peste mână, dar el nu s-a lăsat, a vrut să mă pupe, l-am împins, a insistat şi-atunci l-am muşcat. A urlat de parcă cine ştie ce-i făcusem, o biată muşcătură, nici nu dăduse sângele, m-a pălmuit şi-a luat haina şi-a ieşit val-vârtej. Mă cam speriasem.

M-am destins când l-am văzut intrând pe Aurel, dar n-am apucat să-i zic nimic, s-a repezit la mine şi m-a pălmuit, o dată şi-nc-o dată şi-nc-o dată, mi-a zgâlţâit creierii.

"Ce pizda mă-tii credeai, că te car toată Europa cu maşina că mi-a căzut cu tronc curu tău?"

Am izbucnit în plâns. "Vreau acasă!"

"Vrei pe mă-ta! Stai şi scoţi bani întâi!"

În viaţa mea nu fusesem mai furioasă, dacă aş avut unde, m-aş fi cărat de-acolo în clipa aia, când a vrut să mă pălmuiască din nou l-am lovit şi eu, strigând:

"N-o fac! Mai bine mor!"

"Poţi să şi mori!", a zis.

M-a apucat pe neaşteptate de păr şi m-a târât într-o debara alăturată, pe care n-o văzusem, unde era doar un pat şi-o ferestruică de-o palmă, ca o gură de aerisire, şi-a scos cureaua şi-a-nceput să mă lovească, ustura cumplit, n-aveam cum să mă feresc şi n-avea niciun rost să strig după ajutor, ştiam că n-o să vină nimeni, dar sigur am urlat de durere şi p-ormă am căzut pe pat, dar continua să mă lovească. Când s-a oprit, s-a prăvălit peste mine, mi-a ridicat rochia, i-am strigat că nu mai vreau şi spre surprinderea mea, s-a ridicat în picioare şi-a plecat încuind uşa. Eram disperată, convinsă că viaţa mea se sfârşise, n-aveam de gând să ajung o curvă pentru toţi nespălaţii, mai bine muream pe loc şi, când mi-am zis asta, am văzut că-şi uitase cureaua pe pat, mi-am legat-o-n jurul gâtului şi-am fixat-o de mânerul ferestruicii care nu se deschidea şi nu dădea nicăieri, niciodată nu fusesem mai hotărâtă să termin cu toate!

Atunci a intrat din nou.

"Ce pizda mă-tii crezi că faci? Să-mi aduci poliţia pe cap?"

M-a dezlegat şi m-a lovit din nou cu cureaua, pân-a obosit, nu se mai oprea, parcă-nnebunise, eram toată numai dungi roşii-vineţii. Apoi m-a aşezat în fund, m-a apucat de păr şi şi-a băgat mădularul în gura mea, s-a împins de câteva ori şi p-ormă a ejaculat, credeam că nu mai termină, mă înecam, după care a plecat, luându-şi şi cureaua.

Am plâns toată noaptea, cred că şi toată ziua următoare. N-am văzut pe nimeni, n-a deschis nimeni uşa, nici măcar nu auzeam vreun zgomot. Eram speriată. Mi-era foame. Mai ales mi-era sete. Mă gândeam c-o să mor acolo, uitată de toţi, degeaba băteam în uşă, nu venea nimeni, ca şi cum nimeni nu m-ar fi auzit. După o altă zi, am primit o sticlă cu apă, nimic altceva. Nu ştiu după câte zile mi-au dat ceva de mâncare. Mă simţeam fără puteri, mă uitam la mine şi eram plină de vânătăi. Nu ştiam câte zile trecuseră, în mod sigur acum mama se prinsese că dispărusem şi mă căuta bombănind că cine ştie unde m-a dus capul ăla al meu prost şi chiar aşa se întâmplase. Nu mai eram o prinţesă, eram un rahat.

Când a apărut din nou Aurel, nu mai ştiam dacă e zi sau noapte. S-a purtat cu blândeţe, l-am lăsat să mă mângâie şi să se culce cu mine, a adus două copane de pui şi o sticlă de vin, le-am devorat, dar n-a zis nicio vorbă şi p-ormă a plecat. În seara sau ziua următoare a făcut la fel. P-ormă a venit Paula şi p-ormă a venit un bărbat, s-a uitat lung la dungile mele care din vineţii deveniseră negre, dar n-a zis o vorbă, s-a dezbrăcat, l-am aşteptat în pat, s-a zbătut o vreme în mine, a terminat, nu l-am mai văzut. Începusem noua mea viaţă.

M-am obişnuit repede. Dacă accepţi ce ţi se-ntâmplă nu e dracu-atât de negru. M-au lăsat să ies din debara, am ajuns într-una din camerele vagon, în fiecare seară venea câte un bărbat, uneori şi doi, nu ştiu cine-i aducea. Nu ieşisem încă din casă. Mi-am cunoscut vecinele, una era o marocancă neagră că te speria, alta era albaneză, două erau moldovence, una singură era de-a noastră. Habar n-am cum le chema de-a devăratelea, Paula mi-a spus că-şi găsiseră nume care de care mai minunate: una se numea Esperanza - Speranţa, alta Hermosa - Frumoasa, alta Milagros - Minunata, alta Graciana - Graţioasa, alta Sol - Soare. N-am vrut să-mi iau un nume, îmi place Lila. Şi nici n-aveam de gând să mă ascund. Eram cea mai tânără dintre toate, dar niciuna nu vorbea de vârstă şi niciuna nu prea avea chef de vorbă, n-am reuşit să aflu de când erau acolo şi nici altceva. Ne sculam cu toatele la prânz şi pierdeam vremea toată ziua, ne epilam, ne făceam unghiile, ne vopseam pleoapele în toate culorile, ne fâţâiam în faţa oglinzilor, în aşteptarea serii, când veneau clienţii. Nu s-a întâmplat să vină la mine vreun român, aş fi vrut să-i spun ce-i cu mine, n-am întâlnit decât spanioli, suedezi sau negri. Niciunul nu stătea de vorbă cu tine.

Într-o zi am ieşit în oraş cu sora lui Aurel, părea foarte atentă să nu fac vreo prostie, să mă reped la vreun poliţist, să strig după ajutor, dar nu mi-era gândul la aşa ceva, căscam doar gura la case cum nu mai văzusem, scăldată de un soare puternic. S-a liniştit repede. Am strigat de bucurie când am văzut un cinematograf.

"Când vedem un film?", am întrebat.

"Când vrei. Doar ai bani."

Mă oprisem în loc şi probabil că eram atât de uluită, încât a zis imediat:

"Nu ţi-a spus Aurel? Ai zece euro pe zi, numai ai tăi, îţi opresc din ei masa, dar e foarte ieftin, cu restul faci ce vrei. Sunt la mine. În două luni ai strâns patru sute."

Patru sute! Nu ştiam cât însemna, dar mi se părea o avere. Mă puteam duce la toate filmele la care doream şi-mi rămâneau destui să mai duc şi acasă, eram sigură c-o să mă-ntorc acasă curând.

În seara aceea a apărut Aurel, nu-l mai văzusem de câteva săptămâni.

"Ce mai faci, prinţeso?" Nu-mi mai spusese aşa de când fugisem din România. "Mi-a fost dor de tine. Am fost plecat şi abia aşteptam să te văd."

M-a mângâiat mult, ca la început, m-a sărutat, nici nu ştiu când am ajuns în pat. P-ormă şedea pe-o parte, cu capul sprijinit în palmă şi se uita la mine, vorbindu-mi. Făcea planuri, ce-o să facem noi doi în lunile ceĂor să vină şi-n anii care-or să vină, când o să fiu pe zi ce trece mai frumoasă şi-o să aflu mai multe şi toată Spania o să ne fie la picioare. Nu-nţelegeam mare lucru, dar îmi plăcea cum vorbeşte, mă liniştea, am început să-l mângâi, am făcut-o, îmi tot zicea prinţeso, o să te duc să vezi lumea. Nu m-a păcălit. A doua zi m-a urcat în maşina lui, alta decât cea cu care venisem din România, şi am fost să vedem marea, n-aveam vorbe de uimire, şedeam la o masă pe o terasă, sub o umbrelă portocalie, numai noi doi, roiau în jurul nostru chelnerii, aducându-ne platouri şi sticle cu băuturi colorate.

"Voiai să ajungi chelneriţă?", m-a întrebat. "Nu-i mai bine să roiască ei în jurul tău? Ascultă-mă şi-aşa o să fie."

Mă gândeam că-şi bate joc de mine, am preferat să sorb mai departe din paharul pe care mi-l tot umplea. Începusem să mă cherchelesc.

"Prinţeso, te iubesc. Ai încredere în mine."

Nu sunt sigură c-a spus chiar aşa, dar mi-au răsunat vorbele astea toată noaptea în cap. În ziua următoare m-a dus la film, nu mai ştiu ce-am văzut, dar parcă mă-ntorsesem înapoi în timp, mi-am pus capul pe umărul lui, nu s-a ferit. După ce s-a terminat filmul, ne-am plimbat pe străzile străjuite de platani, am trecut pe lângă un bar foarte luminat, o să petreci multe seri aici, a spus, dar nu ne-am oprit, a zis că îi e dor de mine, chiar în clipa aceea, am urcat în maşină şi i-am supt-o, învăţasem că-i place.

Seara au venit doi clienţi şi-n seara următoare la fel şi p-ormă l-am văzut din nou, iar s-a culcat cu mine şi mi-a spus că mă iubeşte şi eram în al nouălea cer.

Mi-a mai spus că se gândise mult şi că avea încredere în mine şi n-o să mă mai ţină-n casă, o să ies pe stradă, dar să am multă grijă, să nu mă prindă poliţia, ajung la zdup şi el la fel şi se duc dracului toate planurile noastre. I-am promis tot ce-a vrut.

Din seara următoare am ieşit pe stradă. Mă ducea cu maşina, mă lăsa într-un anume loc, în apropierea unui parc, aşteptam plimbându-mă încolo şi-ncoace, mă linişteam că nu eram singură, altele ca mine făceau la fel, mă întreba vreunul cât îl costă, spuneam nişte cifre uriaşe, dacă acceptau, ne duceam la un hotel din apropiere, unde Aurel îmi aranjase o cameră a mea. După ce clientul pleca, ieşeam din nou. Am făcut-o uneori de trei, patru ori pe seară, până noaptea târziu. La sfârşit îi dădeam telefon şi venea să mă ia cu maşina, întindea mâna să-i dau banii, mă întreba invariabil dacă sunt toţi, dădeam din cap, nu mă gândeam să opresc din ei, ştiam ce face dacă mă prinde.

"Eşti o minune, prinţeso! Te iubesc!", spunea şi scotea nişte bancnote din teanc, fără să se uite la ele, şi mi le punea în palmă. "Ăştia-s ai tăi."

O dată pe săptămână mă ducea la film şi p-ormă la un restaurant, când ieşeam de-acolo treceam pe lângă mulţime de baruri, ca ciupercile, nu ne opream decât uneori la cel mai luminat, pe care-l văzusem în prima seară, era uriaş, cu lumini care te zăpăceau şi muzică înnebunitoare. Într-o seară a vrut să danseze, nu ştiu să dansez, i-am spus, te-nvăţ, nu era greu, mă ţinea strâns în braţe, îi simţeam mădularul ţeapăn cum mă apasă pe pântece, ştiam că n-o să mai reziste mult şi-o să mergem la maşină să i-o sug şi pe urmă acasă să mi-o tragă ca lumea şi-n tot timpul ăsta îmi şoptea:

"Eşti o minune, prinţeso, te iubesc, ajungi departe!"

Nu l-am întrebat niciodată ce vrea să spună, dar chiar mă simţeam în al nouălea cer.

Începusem s-o rup puţin în spaniolă, nu voiam să mă las fraierită, băgasem la cap mai ales o groază de înjurături, să mă feresc de beţivanii care se luau de mine fără treabă. Aurel mă ducea în acelaşi loc, erau seri când patrulam singură, alteori puia de tipe ca mine, umpleau trotuarul şi parcul, era loc pentru toate. Am cunoscut câteva românce pe care le durea-n cur că mai venisem şi eu, n-aveau chef de vorbă, alergau să pună mâna pe primul venit, târziu m-am prins că le pândeau de lângă vreun copac peştii care le snopeau în bătaie dacă pierdeau vremea. Printre ele era şi-o spanioloaică simpatică, mică de stat şi roşcată, n-avea peşte, făcea totul pe cont propriu, ba chiar se şi certa des cu peştii altora, îşi alegea clienţii pe-ndelete, se ducea numai cu cine-i plăcea ei, nu cred c-o făcea de nevoie. Am intrat în vorbă cu ea, o chema Dolores. Îi plăcea să vorbească mult, dar nu-nţelegeam nici a zecea parte din ce spunea, dădeam doar din cap aruncând câte-un si, si, probabil şi-o fi zis că-s bătută-n cap, cum zice mama, chiar aducea cu mama.

O singură dată m-am certat cu una dintre ele, m-a făcut târfă snoabă care cred c-o să-mi meargă bine dacă mi-o trag cu peştele meu, habar n-aveam de unde ştia atâtea şi-n clipa aia am înţeles cum mă vede lumea, sau, mă rog, o parte a ei, ca pe o curvă profitoare, mi-a venit să intru în pământ de ruşine, să mă fi văzut măcar ca pe-o curvă cinstită! N-am fost în stare să sar la gâtul ei, m-am gândit că are dreptate. Faptul că n-am ripostat a dat-o peste cap, şi-a cerut scuze, dar mă înfuriasem, i-am spus să-şi bage scuzele-n cur şi m-am îndepărtat cu capul sus. Atunci am văzut-o pe Dolores prin apropiere, cu degetul mare ridicat în sus, semn că mă aproba.

Cum nu se apropia niciun bărbat, Dolores s-a băgat din nou în vorbă. Dacă am înţeles bine ce spunea, trecuse pe-acolo în seara dinainte o ziaristă româncă, se interesa de soarta femeilor ca noi, Dolores fusese singura care vorbise cu ea, de poliţie şi de ziarişti e bine să te fereşti, mi se spusese de la început, şi unii, şi alţii aduc necazuri. N-aveam nicio treabă cu ei, am ridicat din umeri. Iar ce făcuse Dolores era treaba ei.

S-ar putea să vină din nou, a spus Dolores, pare deşteaptă, vorbeşte-n toate limbile pământului, te ameţeşte, te vrăjeşte, nici nu ştii când te-apuci să-i povesteşti orice pentru că la început ţi se făcuse milă de ea, nu-ţi venea să dai doi bani. Şi într-adevăr ziarista a apărut mai târziu, era o pirpirie ca mine, chiar mai scundă, cu părul şaten, o pierdeai uşor în mulţime. Sigur nu era o femeie care să-ţi facă rău.

Mi-a întins mâna. "Mă cheamă Ileana Caragea, sunt ziaristă. Fac un reportaj despre meseria voastră. Nu vreau să te păcălesc cu nimic, vreau doar să aflu. Dacă vrei, îmi răspunzi la întrebări, nu te obligă nimeni la nimic. Dăcă eşti de acord, mai târziu o să-mi anunţ cameramanul să te filmeze. Acum stă în maşină, peste drum, aşteaptă un semn de-al meu. Nu fac nimic împotriva voinţei tale." Părea foarte cinstită toată treaba.

"Ce vrei să afli?", am întrebat-o, să mă lămuresc.

"Orice poţi să-mi spui, ştiu că n-o să-mi spui tot."

"Şi pentru cine filmezi?"

"Pentru Protv. Ştii televiziunea asta?" Mai ştiam câte ceva, erau ăia cu seriale americane, cu şiruri de morţi şi alte grozăvii la ora 5 şi cu Dansezi pentru tine în fiecare vineri seara, când se făcea pustiu pe stradă.

"Adică o să mă dai la televiziunea asta a ta?"

"Doar dacă eşti de acord."

"Nu sunt de acord. Nu vreau să afle mama unde-am ajuns, nu prea-i pasă, dar nu vreau să creadă c-am făcut-o de căcat."

"Atunci n-o să apari. O să te filmez doar din spate. N-o să-ţi dau nici numele, n-o să spun nici măcar de unde ai venit. Nici oraşul în care eşti acuma."
"Aşa mai merge", am zis, dar tot nu eram convinsă că fac bine. Dar mă mânca limba să vorbesc cu ea. Nu i-am spus de unde sunt, nici cum am ajuns în Spania, dar am admis că sunt minoră şi nici măcar nu mi-am terminat şcoala. I-am vorbit de fratele meu, i-am povestit cum mergeam noi la film, cum voiam să văd lumea, cum nu mă obligă nimeni la nimic acuma în Spania, doar strâng nişte bani, după care o să mă-ntorc acasă.

"Câţi bani strângi?", m-a întrebat.

I-am spus.

"Atât de puţin?", a întrebat şi părea într-adevăr uimită de suma care mie mi se părea enormă.

"Ai un peşte?" Am tăcut, nu voiam să mai spun altceva. "Deci ai un peşte. Înseamnă că toţi banii rămân la el. Te-ai gândit ce-o să faci mâine, dacă te lasă şi-o să vrei să te-ntorci acasă şi n-o să ai cu ce?"

"N-o să mă lase. Mă iubeşte."

"Te iubeşte", a zis ea neîncrezătoare şi s-a uitat lung la mine fără să mai spună ceva. Credeam că asta fusese totul. Dar şi-a continuat întrebările: câte mai sunt ca mine, dacă le cunosc şi brusc m-am enervat.

"Uite, ştii ce? Gata, nu mai vreau să mai răspund. Şi dacă m-a filmat cameramanul tău, nu vreau să mă dai la televizor."

"Am înţeles, n-o să te dau. Dar pot spune ce-ai zis?"

"Treaba ta, oricum nu ţi-am spus cum mă cheamă."

Abia atunci, când a plecat, după ce şi-a vârât microfonul pe care scria Protv în geantă, mi-am dat seama că era pustiu în jurul meu, toate fetele dispăruse, de parcă nu fuseseră acolo, doar Dolores sprijinea un stâlp la vreo douăzeci de metri depărtare şi fuma, privindu-mă.

Eram destul de intrigată de ce se-ntâmplase, vreo jumătate de oră am refuzat un client, p-ormă mi-am zis c-o să se supere Aurel, am mers cu doi la hotel în mai puţin de-o oră, p-ormă l-am sunat să mă ducă acasă, în maşină a vrut să i-o sug din nou, am făcut-o.

A doua zi mi-a fost rău şi nu puteam lucra, Paula m-a înţeles.

Astăzi e ziua în care Aurel mă duce la film. Dar nu m-a mai dus la film, mi-a spus c-o să fie o surpriză, o să văd locuri noi şi am plecat cu maşina lui nouă, habar n-am în ce direcţie, am trecut prin câteva sate, am mers o vreme pe autostradă, am părăsit-o, drumul urca şi începuseră munţii, văile erau acoperite de livezi de măslini, era minunat. I-am spus-o.

"Îţi place, prinţeso?"

"Nici nu ştii cât de mult!"

"O să-ţi placă şi mai mult!"

A oprit pe un drum pietruit, departe de orice aşezare, lângă nişte ruine foarte vechi, ziduri groase de piatră năpădite de iarbă prin care sigur se ascundeau şerpi. I-am spus-o. A râs. Ne-am aşezat pe un zid şi-am privit amândoi până-n zare, era atât de frumos că mi-au dat lacrimile. Îmi spunea ce e în fiecare loc, mă simţeam importantă, iubitul meu m-a adus până aici să-mi arate şi să mă-nveţe, ştia o groază de lucruri. Nici nu mi-am dat seama când începuse să vorbească despre altceva.

"De ce mă trădezi, prinţeso? Ţi-am spus să ai încredere în mine şi te-am lăsat să faci ce vrei şi tu mă trădezi."

M-am uitat speriată la el, nu-nţelegeam nimic.

"Ai stat de vorbă cu o ziaristă alaltă seară..."

"Asta era. Dar n-am vorbit despre tine!"

"N-are importanţă. Nu trebuia să vorbeşti despre nimic! Ţi-am spus să te fereşti de poliţişti şi de ziarişti."

"N-am vorbit despre noi! Vrea să facă un reportaj..."

"Un reportaj..."

"Da. Despre lumea de-aici."
"În care-o să apari şi tu..."

"N-o să apar, nu i-am dat voie!"

"Nu i-ai dat voie! Şi crezi că-i pasă că nu i-ai tu voie..."

"Aşa mi-a promis."

"De ce-ai fost proastă? Aveai tot ce-ţi doreai!"

"Ce vrei să spui?"

"Aveai tot ce-ţi doreai. Ai dat cu piciorul."

"Te rog, crede-mă, n-am vorbit despre tine, nici despre noi, n-am dat niciun nume..."

"Termină."

"Îţi jur!"

"Ţi-am zis să termini! Mai priveşte o dată în jur, cât mai ai timp..."

M-am speriat, am vrut să mă ridic, dar atunci m-a lovit cu o piatră sau cu ceva foarte tare în moalele capului, am leşinat. Probabil m-a târât de pe zidul pe care şezusem la marginea ruinelor, era vreo râpă pe-aproape, în ea m-a prăvălit. M-am lovit de copacii înalţi, oi fi căzut printre ei, cine ştie câte coaste mi-oi fi rupt, sângerez, leşin, îmi revin, leşin din nou. Nu mă pot ridica, de-abia mă mişc, mă doare foarte tare capu-ăsta-al meu prost. Cu degetele mâinii stângi îmi pipăi buzunarul în care ţin întotdeauna buletinul, nu e, dacă o să mă găsească vreodată careva n-o să ştie cine sunt. Dar n-o să mă găsească nimeni. Niciodată.

Fragment din romanul în pregătire la Editura Cartea românească