Inima învinge tot, când râde/ de Felix Nicolau
Autor:
Felix Nicolau
26.05.2011
De oriunde ai ataca poezia lui Anni Lorei-Mainka, ajungi în
acelaşi punct. Punct central ori mărginaş. Înţelegi tot sau nimic.
Asta după cum simţi. Emoţia este capitală în procesul hermeneutic
aplicat cazului de faţă. "Jurnal pe bilete de autobuz", editura
Brumar, este o carte rapidă, sacadată, săgetând aluzii la tot
pasul. O poveste despre o lume de altă dată, melancolică, plus o
poveste despre reîntoarcerile periodice în patria balcanizată,
ciurelizată. Oricum, nu e bine nici aici, nici dincolo, în spaţiul
teuton. Melancolia, aşadar, va fi deconstruită constant de ironie.
Realizatoarea de la Deutsche Welle, deşi o povestitoare cu un haz
nebun, se conţine implacabil - mai nu vrea şi mai se lasă. Poezia
curge, plimbă camera de filmat aiuritor de rapid, şterge lacrimile
din fugă. Tehnica - ireproşabilă.
Sau, poeziile mai pot fi percepute şi ca un fel de texte
pentru şlagăre când înlăcrimate, când năstruşnice: "bucureştiul
chiar şi aşa fără canguri/şi vapoare japoneze nu mă
loveşte/lacrimile devin dulci ca un şerbet/prea mult îmi va crăpa
buzele" (Jurnal pe bilete de autobuz 1). Pe lângă
melancolie, intervine şi nostalgia după un paradis pierdut, un fel
de Coasta Boacii cioraniană pe care o resimte mai toată diaspora
românească: "când eram mică încercam să recunosc zgomotele şi eram
tare fericită când auzeam creanga/caisului din faţa casei
lovindu-se de burlanul ruginit" (Jurnal pe bilete de autobuz
2). Trecutul se încheagă într-un decor de teatru prăfuit, plin
de comori ascunse, ca podul împăratului din basme: "ştiu nu ai
auzit de anii '60/pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe
calendarele cu care a acoperit pereţii/bucătăriei/el credea că va
opri timpul/a început cu 3.000 de zile înainte de pensionare/pe o
bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic
lună de lună//şi să vezi ce voi face eu la pensie - grădina - un
paradis/gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe
eh de unde aţi cumpărat vopseaua/domnule ah aveţi pe cineva las' că
ştim noi//tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi
zarurile de table" (Jurnal pe bilete de autobuz 3).
De la relatarea epică şi aluzivă, fără inflorescenţe
stilistice, se face saltul în metafore elaborate care, totuşi, nu
obosesc cititorul. Claritatea - acea claritas care era unul
dintre principiile creative ale lui joyce, care şi el îl preluase
din estetica medievală - rămâne intactă: "la capăt/tu în formă de
cer/şi drumul împăturit/în pielea aşteptărilor mele" (Jurnal pe
bilete de autobuz 5).
Minunat este că discursul poetic este dublat de unul
grafic, întemeiat mai ales pe decupaj şi colaj. Materia primă
pentru aceste jocuri sunt ziarele şi revistele, dar apar şi alte
pattern-uri: ba un peşte, ba nişte carouri, ba chipuri invadate de
frânturi de text. Un fragment ca: "cine îşi
doreşte/happy-end//comandă salată/fără ciuperci//există sisteme
fără ciuperci" (
Jurnal pe bilete de autobuz 27), n-ar fi
provocator în absenţa pandantului grafic.
Cartea ca artefact ludic este construită, de la un moment
încolo, în cheie contrapunctică. Debarcă în versuri tristeţea,
frustarea şi protestul. Niciodată fără să fie asezonate cu
ingredientele anterioare: "unde stă/ dumnezeu//la radio au
interzis/întrebările" (Jurnal pe bilete de autobuz
35).
Însă nota predominantă este cea biografic-minimalistă care,
prin întrebuinţare constantă, conferă cărţii o tonalitate de
melopee. Sentimentalismul în artă nu este tocmai o delicatesă, în
opinia mea, totuşi mare parte din publicul "Jurnalului pe bilete de
autobuz"va fi cucerit exact de nota lui elegiacă.
În Postfaţă, Florin Caragiu dezbate asupra titlului, care ar
sugera impersonalitate, existenţă pasageră, dar invocă şi
feminintatea subiacentă, vădită în trăsături precum receptivitate,
retrăire şi "caracterul neresentimentar al evocărilor".
Într-adevăr, se simte căldura sufletului poetizant în mai toate
paginile, Anni Lorei-Mainka scriind în genul sentimental, nu în cel
naiv, conform vechii împărţiri schilleriene.
Conştient ori nu, poeta prinde şi moda adresantului unic, în
cazul de faţă alexei. Aşa se face că jurnalul este şi o uriaşă
epistolă, în mare parte publicat/ foiletonistic pe site-ul
agonia.ro. şi, la o privire atentă, realizăm o altă contradicţie a
acestui volum incantatoriu şi, în aparenţă, liniştit. Biletele de
autobuz din lumea autoarei trebuie să fie destul de masive. Apoi,
să te prefaci că scrii în public şi oarecum pe fugă face bine la
tehnică: sacadează, creează ambiguitate. Dar ce ciudat - să
retrăieşti vremuri de periferie vegetală a oraşului balcanic în
inima Europei supertehnologizate! De fapt, orice întâmplare actuală
este poetizată în termeni şi nuanţe de cămară a bunicii. Gust,
culoare şi arome la tot pasul: "am găsit târziu//o nişă între canin
şi prima măsea/marmelada de agrişe are gust de verde/acreala
sfârşitului de vară scorţişoară/puţin amară a aburit prea repede
borcanul" (Jurnal pe bilete de autobuz 62).
Nu face , însă, să ne bucurăm de paralela facilă cu Ion Pillat
şi G. Călinescu. Când ne aşteptăm mai puţin, apar pe scenă figuri
celebre, suprapuse scandalos: "pentru copilul din casă/sartre nu a
murit/praful l-a aplecat spre hoelderlin/privirea i s-ar fi
curbat/gura între buze strepezite/s-ar fi micşorat la o
întâlnire/între rafturi goale în miros de vid//copilul din
casă/ridică din umeri/când hegel îşi scutură tezele/de care nu l-ar
fi dezvăţat nici stalin" (Jurnal pe bilete de autobuz
63).
Carevasăzică, nostalgia nu este aşa nevinovată cum ni se părea
nouă.
FELIX NICOLAU este conferenţiar universitar la
Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi
la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat
cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ ("Anticanonice", "Homo
imprudens", "Eroismul eminescian"), un roman ("Tandru şi rece") şi
versuri ("Bach, manele & Kostel", "Salonul de
invenţii"). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul,
Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.