Lumea diplomatică la început de secol XX (I)/ de Daniel Cain

Văzută drept "ştiinţa şi arta reprezentării Statelor şi a negocierilor", diplomaţia are calitatea de a rosti adevărul "câteodată cu forţă, dar întotdeauna cu graţie". Asemenea raporturilor stabilite între indivizi, şi relaţiile dintre state variază ca intensitate. Putem distinge raporturi de alianţă, amicale, cordiale, normale sau corecte, tensionate, reci şi, în fine, proaste, urmate de ruperea relaţiilor. Iar diversitatea şi mobilitatea acestor raporturi depind "de formarea şi de originea Statelor, de principiile constitutive ale guvernelor, de aprecierea puterii lor, reale sau presupuse, de variaţiile poziţiei lor relative, de afinităţile lor, de discordanţele lor, de vicisitudinile evenimentelor, etc". Funcţia diplomaţiei constă tocmai în managementul relaţiilor dintre state, prin mijloace de negociere. O artă a negocierii care urmăreşte "să obţină maximul dintr-un grup de obiective, cu costuri minime, în cadrul unui sistem de politici în care războiul reprezintă o posibilitate". Diplomaţia, îi declară contele Andrassy unui tânăr diplomat sârb, nu recurge la un limbaj de ameninţare decât în cazul în care statul în cauză este pregătit să declare război într-un interval de 48 de ore. Managementul acestor relaţii este realizat nu de către trimişii diplomatici, ci prin direcţia stabilită de oamenii de stat în a căror coordonare intră acest minister. Ale cărui funcţii sunt stabilite prin "legislaţia locală şi tradiţii". Astfel, politica externă înseamnă ce să faci, iar diplomaţia, cum să o faci. Tot astfel, ministrul este un strateg, pe când ambasadorul - un tactician.

O privire aruncată pe harta politică a Europei sfârşitului de sec. al XIX-lea arată că, cu excepţia Franţei şi a Elveţiei, monarhia îşi păstrează poziţiile sau cucereşte altele noi, odată cu apariţia unor noi entităţi statele. Nu este deloc întâmplător că, în această perioadă, toate actele diplomatice se fac în numele monarhului. În fond, Coroana reprezintă suveranitatea şi legitimitatea. Realitate întărită şi de faptul că, în cazul monarhiei austro-ungare, titularul acestui minister are, mai întâi, calitatea de "ministru al Curţii Imperiale şi Regale" şi, în secundar, pe cea de "ministru pentru Afacerile Străine". Iar lumea politică este obişnuită să judece natura politicii externe şi după caracterul şi calităţile personale ale ministrului afacerilor străine, astfel încât desemnarea, îndepărtarea sau demisia acestuia este percepută întotdeauna ca un adevărat eveniment.

Diplomaţia secretă, dinastică, reprezintă o caracteristică a secolului al XIX-lea. Iniţial, diplomaţia era limitată la un anumit grup de state şi viza, cu preponderenţă, politica de alianţe, comerţul şi războiul, astfel încât relaţiile dintre state erau dirijate, sub conducerea suveranului, de ministerele de externe, război şi al comerţului. Dacă în chestiunile de politică internă - scria un jurnalist italian, în 1906, referindu-se la politica internaţională - "Parlamentul, sufragiul universal, opinia publică, sau coriştii şi corifeii contează imens de mai multă vreme, în chestiunile externe politica rămâne, în mod necesar, restrânsă, închisă, geloasă, ezoterică, la fel cum era în epoca lui Richelieu. Vorbind drept, nu ajunge, simultan, la 25 numărul persoanelor ce contribuie la reglementarea afacerilor lumii". Lucru constatat şi de viitorul premier David Lloyd George, care remarcă "procentajul ridicol de mic" alocat de Cabinetul britanic chestiunilor de politică externă, în perioada premergătoare Primului Război Mondial. Astfel încât "reticenţa şi discreţia" au făcut ca majoritatea miniştrilor celui mai mare Imperiu din lume să fie privată de privilegiul "de a şti ceva mai mult decât faptele esenţiale pe care cititorul oricărui ziar obişnuit le putea obţine". Situaţie explicabilă, dacă remarcăm maniera în care majoritatea capetelor încoronate ale acestei epoci gestionează afacerile externe, una "absolutistă", raţională, care scapă controlului instanţelor parlamentare.

În vremuri normale, relaţiile internaţionale au impact puţin palpabil asupra vieţii cetăţenilor; doar un război sau o criză apărută subit scot în evidenţă importanţa acestora. Transformările economice şi sociale pe care le cunoaşte Europa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu modifică doar cadrul şi condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Ele produc răsturnări profunde de ordin politic, intelectual, religios şi cultural. Progresul democraţiei merge mână în mână cu exercitarea libertăţii de exprimare şi de informare, respectiv cu un regim liberal al presei. Însemnătatea maselor a crescut, constată fostul Secretar de stat german al Afacerilor Străine, Richard von Kühlmann, iar "diplomaţia de acum, spre deosebire de cea dinainte, trebuie să ţină seama de străduinţele şi sentimentele mulţimii, altfel politica sa nu găseşte ecoul dorit". Interesul crescând al opiniei publice pentru chestiuni de politică externă devine tot mai presant pentru cei implicaţi în mecanismele decizionale din acest domeniu. Lordul Salisbury se plânge, la 1901, de "dificultăţile insurmontabile" cauzate, la nivelul relaţiilor bilaterale, de atitudinea opiniei publice. "Diplomaţia naţiunilor este acum dirijată prin scrisori ale corespondenţilor speciali, tot la fel de mult ca prin telegramele Foreign Office-ului". Rezultatul: o stare de iritare între clasele conducătoare din statele în cauză, care face aproape imposibil orice progres din partea oricărui guvern, în chestiuni bilaterale. În ultimii ani, notează o sursă britanică familiarizată cu realităţile din spaţiul sud-est european, asistăm la o relaţie mai strânsă între jurnalişti şi diplomaţi. Iar până în prezent, constată aceasta, aportul jurnaliştilor la diplomaţie este cu mult mai notabil decât jurnalismul practicat cu succes de către diplomaţi. Schimbările din societatea europeană sunt reflectate şi în modificările survenite în practica diplomatică. Este perioada în care "vechea diplomaţie", cea limitată doar la Curţile Regale şi înaltele cercuri sociale, începe să apună. Suntem, în acelaşi timp, martorii unei ere în relaţiile bilaterale, tot mai prezente, care acoperă un şir mai larg de chestiuni, de la sănătate până la educaţie. Harta lumii este într-o continuă modificare, numărul statelor independente oscilând, la 1900, în jurul cifrei de 60. Iar destrămarea imperiilor cosmopolite într-un "număr de comunităţi naţionale" ridică noi impedimente, precum stăpânirea limbii şi a realităţilor locale. Motive pentru care, în decursul secolului al XIX-lea, diplomatul devine un funcţionar cu o profesiune specifică, care se consacră în întregime activităţii diplomatice. În secolul în care trăim, scrie Mihail Mitilineu, secretar general al Ministerului român al Afacerilor Străine, "ştiinţa diplomatică reclamă multe şi varii cunoştinţe pentru care un studiu particular este necesar". Astfel încât celor care îmbrăţişează cariera diplomatică nu le rămâne decât "să se consacre ştiinţei" şi, prin perseverenţă şi muncă, "să-şi dezvolte talentele şi să se formeze la şcoala vieţii şi istoriei". Sunt publicate manuale şi ghiduri diplomatice, iar în 1872 este înfiinţată, la Paris, prima şcoală de diplomaţie din Europa - École Libre de Sciences Politiques. Asistăm, aşadar, la o stabilizare a acestei profesiuni.

Contrastul dintre tradiţiile profesiunii diplomatice şi lumea democraţiei şi a industrializării moderne evoluează lent în decursul secolului al XIX-lea. Abia după Primul Război Mondial se va vorbi deschis de necesitatea unei "noi diplomaţii", în detrimentul celei "vechi". Când răspândirea democraţiei şi credinţa crescândă în necesitatea controlului democratic al politicii externe vor schimba una dintre trăsăturile caracteristice ale diplomaţiei tradiţionale: caracterul său secret. Schimbare anunţată de evoluţia statutului diplomatului: de la familiaritatea cu manierele şi obiceiurile societăţii aristocratice, la capacitatea de a interacţiona cu persoane din toate clasele sociale din ţara în care este trimis.

Deschisă, în teorie, tuturor, diplomaţia sfârşitului de secol al XIX-lea este, în realitate, o lume exclusivistă. Cu obiceiurile sale, cu regulile sale. Guvernată de principiul aristocratic. Originea "convenabilă", respectiv aristocratică, este considerată un argument solid pentru "a aduce mari servicii într-un post dat". Pentru a discuta, de pe poziţii egale, cu miniştrii Afacerilor Străine, "un diplomat trebuie să posede eleganţa şi rafinamentul manierelor, care sunt un rezultat al naşterii într-o familie nobilă şi al educaţiei aristocratice". Nikolai Karlovici Giers, ministru rus al Afacerilor Străine, cere celor care vor să îmbrăţişeze cariera diplomatică nu doar "un nivel general de cunoştinţe şi educaţie", ci şi să se ridice la nivelul aşteptărilor într-o astfel de slujbă, "în special în ambasade, misiuni şi consulate". Această meserie, scrie ambasadorul francez Jules Cambon, necesită din partea celui care o exercită o anumită cultură şi anumite obiceiuri în societate. Să aibă acel "usage du monde", atât de necesar. Pentru a putea deprinde ceea ce Raoul Bossy cataloghează, cu umor, a fi "marafeturi diplomaticeşti". Diplomaţia acestei epoci reprezintă o adevărată "redută aristocratică". Reprezentanţii diplomatici sunt deseori membri ai unor familii nobiliare nu doar în statele în care nobilimea ocupă încă un loc esenţial în viaţa politică şi administrativă, ci şi în ţările în care burghezia este dominantă. Parcurgerea Almanahului Gotha dovedeşte acest lucru. Nu este întâmplător. Diplomaţia, crede Otto von Bismarck, nu este "un scăunel de cizmar pe care oricine poate să stea", ea este o artă. Care se aseamănă cu învăţatul unui joc de cărţi, după cum constată cancelarul Bülow. Astfel, dacă la început crezi că, cu puţin noroc, îţi este îndeajuns doar să te uiţi, treptat realizezi că, pe lângă talentul diplomatic, este nevoie de multă practică şi de o pricepere specială. Diplomaţia rămâne o profesie aristocratică în măsură în care implicarea activă în sistemul central de politici guvernamentale este, de asemenea, o ocupaţie aristocratică. Există o veche tradiţie aristocratică potrivit căreia domnii respectabili şi înstăriţi sunt singurele persoane potrivite să reprezinte ţara într-o capitală străină. În chestiuni în care nu ne simţim suficienţi de competenţi, susţine diplomatul englez George Young, "preferăm să fim conduşi de un aristocrat, chiar dacă ştim că este incompetent, deoarece ştim foarte bine ce va face şi ce nu". Nu puţini sunt astfel de diplomaţi, care nu-şi vor lua responsabilităţile în serios, preocupaţi fiind doar de chestiuni de ordin personal. În unele posturi diplomatice, prezenţa unui aristocrat este chiar imperativă, ţinând cont de eticheta de la Curţile Imperiale. Spre exemplu, în cercurile diplomatice de la Viena, se spunea că trimisul extraordinar al Franţei, cu origini modeste, era tratat de şeful diplomaţiei austro-ungare, arogantul conte Kalnoky, ca şi cum ar fi fost "un lustragiu de pantofi".

Dincolo de tradiţii istorice, practici şi raporturi de putere tradiţionale, putem enumera, ca plusuri ale aristocraţiei, studii superioare specializate, limbi străine, maniere şi comportament adecvat cercurilor în care îşi desfăşoară activitatea. Iar în diplomaţie, o persoană cu "temperament, tradiţie şi exerciţiu cu adevărat aristocratic" vede mult mai clar decât cel care este mai puţin sigur pe el. Sunt preţuite calităţi precum "cultura spiritului, delicateţea sentimentelor, distincţia manierelor, moderaţia ideilor şi, mai presus de toate, buna creştere". Standardele profesiei de diplomat din această perioadă solicită "educaţie şi geniu", gustul pentru plăceri lumeşti, măiestria de a stăpâni un limbaj ambiguu, dar şi ferm, atunci când este cazul, "talent de negociator, inteligenţă enciclopedică, cunoaşterea câtorva limbi - cu abilitatea de a le vorbi fără a provoca zâmbete". Folosirea limbii franceze în redactarea rapoartelor politice şi a telegramelor cifrate este un obicei general în mai toate Cancelariile europene. Explicaţia? Este mai clar să redai o conversaţie diplomatică în limba franceză, în care ea a avut loc, decât să o transpui în limba naţională. Plus că unii diplomaţi sunt mai familiarizaţi cu limba franceză decât cu cea maternă.

Diplomaţia nu este o meserie sedentară. Ea se desfăşoară între birourile diferitelor ministere şi între ambasade, pe culoarele Parlamentului, prin saloanele înaltei societăţi. Iar o societate aristocratică, precum cea vieneză - constată Anna Stanciova, născută contesă de Grenaud - cu greu se aduna la un loc cu străinii, excepţie făcând cei care "purtau cu sine arborele genealogic şi aveau o origine satisfăcătoare". Dacă vrea ca punctul de vedere al guvernului său şi propria părere "să pătrundă cât mai adânc în public", diplomatul are "neapărată nevoie de cunoştinţe personale cu această lume". Să caute să observe şi să pătrundă "intrigile, ambiţiile personale şi caracterul individual al guvernanţilor (…) miniştri, curteni, personaje influente". Pe lângă atributele sociale considerate indispensabile exercitării activităţii diplomatice, aristocraţii se pot baza şi pe legăturile cosmopolite ale familiilor lor. Iar legislaţia vremii îi obligă pe cei din serviciul diplomatic şi consular care doresc să se căsătorească să obţină acceptul Ministrului Afacerilor Străine. Spre exemplu, misiunea ataşatului militar german la St. Petersburg, contele Gustav von Lambsdorff, este uşurată de faptul că unchiul său, contele Lamsdorf, este şeful diplomaţiei ţariste. Iar cazul ministrului român la St. Peterburg, Gh. Rosetti-Solescu, vorbeşte de la sine: ginere al ministrului rus al Afacerilor Străine, Nikolai Karlovici Giers, şi cumnat al ministrului rus la Bucureşti, Mihail Nikolaievici Giers. Nu întâmplător, numirile în posturile diplomatice se fac, adeseori, sub patronajul sau cu ajutorul unor prieteni de la Curtea Imperială sau Regală. Sau din considerente strict personale ale suveranului. Ceea ce face ca un post diplomatic la Copenhaga, de exemplu, să fie extrem de căutat. Nu pentru că ar avea prea multă greutate diplomatică, ci datorită faptului că, la începutul secolului trecut, reprezintă o destinaţie preferată pentru multe capete încoronate ale Europei. Ceea ce le oferă trimişilor diplomatici acreditaţi aici o oportunitate extrem de favorabilă de a ieşi în evidenţă. De a fi remarcaţi şi de a aspira la noi onoruri. Această practică, a numirilor în posturi importante mai mult în funcţie de statutul social şi influenţa la Curtea suveranului decât de cunoştinţele, capacitatea intelectuală sau experienţa în relaţii internaţionale, este percepută, uneori, drept o slăbiciune majoră a Ministerului Afacerilor Străine.