Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas
Romanul lui Manuel Rivas, Creionul tâmplarului este o tristă şi impresionantă frescă a unei tumultuoase perioade din istoria Galiciei - momentele ce au urmat preluării puterii de către Franco. Protagonişti sunt Daniel Da Barca, un doctor cu puternice convingeri de stânga şi iubita lui, Marisa Mallo. După instaurarea dictaturii lui Franco, Da Barca este acuzat pentru opţiunile sale politice şi ajunge la închisoare. Aici doctorul, pe lângă calităţile sale medicale, dovedeşte şi un extraordinar fler organizatoric, impunându-se drept lider al deţinuţilor şi dezvoltând o adevărată comunitate între zidurile închisorii. Lumea puşcăriaşilor, bolnavi, neputincioşi, frustraţi, pare însă de cele mai multe ori superioară din punct de vedere moral celei din afară - un univers crud, violent, marcat de excese şi abuzuri. În tot acest timp Marisa Mallo încearcă din răsputeri să îşi salveze iubitul, iar la un moment dat, disperată din pricina faptului că eforturile nu îi sunt încununate de succes, e pe punctul de a se sinucide.
E sus, în galerie, ascultă mierlele.
Ziaristul Carlos Sousa îi mulţumi atunci când ea, cu un zâmbet, îl invită să intre. Da, mulţumesc, se gândi în timp ce urca scările; în uşa fiecărei case ar trebui să existe doi ochi precum aceştia.
Stând pe un scaun de răchită, lângă o masă rotundă, cu o mână odihnindu-se pe cartea deschisă ca şi cum ar fi zămislit o pagină strălucită asupra căreia urma să mediteze, doctorul Da Barca privea spre grădină, învăluit în aura unei lumini de iarnă. O imagine plăcută, dacă n-ar fi masca de oxigen. Tubul care o lega de butelie atârna de florile albe ale azaleelor. Lui Sousa scena i se păru de o melancolie tulburătoare şi comică.
Când realiză că primeşte o vizită, alertat de scârţâitul parchetului din salon, doctorul Da Barca se ridică şi îşi dădu masca jos cu o surprinzătoare agilitate, ca pe o manşă de control a unui joc pentru copii. Era înalt şi lat în umeri şi îşi ţinea braţele ridicate şi arcuite. Părea că funcţia lor cea mai firească era îmbrăţişarea.
Sousa se aşeză uluit. Trăise cu ideea că avea să viziteze un agonic. Acceptă cu greu misiunea de a-i smulge ultimele cuvinte unui bătrân care dusese o viaţă agitată. Se gândea că avea să audă un firicel incoerent de voce, să fie martorul unei lupte patetică cu boala Alzheimer. Nu şi-ar fi putut închipui niciodată o agonie mai luminoasă, de parcă, în realitate, pacientul ar fi fost conectat la un generator. Deşi nu suferea de această boală, doctorul Da Barca afişa acel soi de frumuseţe a tuberculoşilor. Ochii îi erau măriţi, ca nişte lămpi de veghe. O paloare rece, spoită cu puţin roşu în obraji.
A venit reporterul, spuse ea necontenind să zâmbească. Priveşte ce tânăr e.
Nu chiar aşa de tânăr, răspunse Sousa, privind-o ruşinat. Ba chiar am fost mai tânăr de-atât.
Luaţi loc, luaţi loc, îl invită doctorul Da Barca. Degustam puţin oxigen. Nu doriţi să încercaţi?
Jurnalistul Sousa se aşeză ceva mai liniştit. Bătrâna aceea frumoasă care îi deschisese uşa părea aleasă de dalta capricioasă a timpului. Şi acel bolnav grav, internat în urmă cu două zile, temerar ca un campion la ciclism. La ziar îi spuseseră: "Du-te şi ia-i un interviu. E un bătrân care trăieşte în exil. Se zvoneşte că l-ar fi tratat chiar şi pe Che Guevara în Mexic."
Dar cui îi mai pasă de aşa ceva în ziua de azi? Poate doar vreunui redactor de ştiri locale, care noaptea citeşte Le Monde Diplomatique. Sousa dispreţuia politica. De fapt, dispreţuia jurnalismul. În ultima perioadă, lucrase la secţiunea "Fapt divers". Era dezgustat. Lumea părea un morman de bălegar.
Degetele lungi ale doctorului Da Barca se mişcau precum nişte clape ale propriei existenţe, legate de palmă printr-o veche loialitate. Ziaristul Sousa simţi că acele degete îl explorau, lovindu-i trupul. Avu impresia că doctorul analiza cu felinarele ochilor înţelesul cearcănelor sale, al acelor pungi premature de deasupra pomeţilor, ca şi cum i-ar fi fost pacient.
Ceea ce n-ar fi exclus, se gândi.
Marisa, iubito, dă-ne ceva de băut, ca să iasă bine necrologul.
Ce prostii spui! exclamă ea. Nu mai glumi aşa.
Ziaristul Sousa se gândea să refuze trataţia, după care îşi dădu seama de greşeala pe care ar fi făcut-o. Corpul îi cerea asta de câteva ore bune, o înghiţitură, o nenorocită de înghiţitură, i-o ceruse încă de când se trezise. În clipa aceea, simţi că dăduse peste un fel de vrăjitor care poate citi gândurile celorlalţi.
Sper că nu sunteţi unul dintre acei domni Haş-Doi-O.
Nu, spuse el continuând ironia, tocmai, problema mea nu e apa.
Excelent. Avem o tequila mexicană care-i învie şi pe morţi. Două pahare, te rog. Apoi se uită spre el, făcându-i cu ochiul. Nepoţii nu uită de bunicul lor revoluţionar.
Cum vă simţiţi? întrebă Sousa. Trebuia să înceapă de undeva.
După cum vedeţi, spuse doctorul deschizând braţele într-un gest jovial, sunt pe moarte. Chiar v-am trezit interesul într-atât încât să îmi luaţi un interviu?
Ziaristul Sousa îşi aminti ce îi spuseseră la întâlnirea din Cafeneaua Vest. Şi anume că doctorul Da Barca era un roşu bătrân şi neînduplecat. Că fusese condamnat la moarte în 1936, dar scăpase cu viaţă ca prin minune. "Ca prin minune", repetă unul dintre informatori. Şi că, după ce ieşise din puşcărie, trăise exilat în Mexic, de unde n-a mai vrut să se întoarcă până după moartea lui Franco. El şi ideile lui. Sau mai exact Ideea, cum spunea el însuşi. "Un personaj din alte timpuri", încheie informatorul.
Eu deja sunt ectoplasmă, îi spuse doctorul. Sau, dacă vreţi, un extraterestru. De aceea am probleme cu respiraţia.
Şeful departamentului de ştiri locale îi dăduse o tăietură dintr-un ziar, cu o fotografie şi o scurtă notă unde se anunţa organizarea unor ceremonii omagiale dedicate doctorului. Îi mulţumeau pentru atenţia, mereu dezinteresată, pe care o manifestase faţă de cei sărmani. "De când s-a întors din exil, povestea o vecină, uşa lui a fost mereu deschisă." Sousa se scuză că nu îl vizitase mai devreme. Susţinu că interviul fusese planificat înainte de internare.
Dumneavoastră, domnule Sousa, îl întrebă doctorul fără a se mai preocupa de propria persoană, nu sunteţi de pe-aici, nu-i aşa?
Îi zise că nu, că era mai din nord. Stătea aici de câţiva ani, şi cel mai mult îi plăcea clima, aerul tropical din Galicia. Din când în când, mergea în Portugalia ca să mănânce ton à la Gomes de Sáa.
Scuzaţi-mi indiscreţia, dar locuiţi singur?
Ziaristul Sousa căută prezenţa femeii, dar aceasta dispăruse uşor, fără o vorbă, după ce lăsase paharele şi sticla de tequila. Era o situaţie ciudată, aceea a ziaristului venit să ia un interviu, dar care este el însuşi luat la întrebări. Urma să spună că da, că locuia singur, prea singur, dar preferă să râdă în loc de alt răspuns. Ar fi proprietara pensiunii, care e foarte îngrijorată de faptul că sunt prea slab. E portugheză, măritată cu un galician. Când se ceartă, ea îl face portughez, iar el îi spune că seamănă cu o galiciană. Vă scutesc de adjective, fireşte. Sunt cât se poate de josnice.
Doctorul Da Barca zâmbi gânditor. Singurul lucru bun în privinţa graniţelor sunt trecerile clandestine. E îngrozitor ce poate face o linie imaginară, trasată într-o bună zi de un rege ramolit care stă întins în pat sau desenată la o masă de mai-marii lumii, ca şi cum ar fi vorba de o partidă de poker. Îmi amintesc de un lucru teribil pe care mi l-a spus cineva. Bunicul meu a fost un om foarte rău. Dar ce a făcut, a omorât pe cineva? l-am întrebat. Nu, nu. Bunicul din partea tatălui a fost servitor în casa unui portughez. Se îmbătase de fiere istorică. Ei bine, am spus eu ca să-l necăjesc, dacă aş putea, aş alege paşaportul portughez. Dar din fericire, graniţa aceasta se va topi în propria absurditate. Adevăratele graniţe îi ţin pe oamenii amărâţi cât mai departe de cârmuire.
Doctorul Da Barca îşi umezi buzele în pahar, după care îl ridică încet, ca pentru un toast. Ştiţi? Eu sunt un revoluţionar, spuse dintr-odată, un internaţionalist. Din aceia de demult. Din Prima Internaţională, ca să fiu mai exact. Găsiţi c-ar fi ciudat?
Pe mine politica nu prea mă interesează, veni răspunsul instinctiv al lui Sousa ca un reflex. Mă interesează mai mult omul.
Omul, bineînţeles, murmură Da Barca. Aţi auzit de doctorul Nóvoa Santos?
Nu.
Era un om foarte interesant. A descris teoria realităţii inteligente.
Îmi pare rău, nu îl ştiu.
Staţi liniştit. Toată lumea l-a uitat, inclusiv majoritatea medicilor. Da, da, realitatea inteligentă. Cu toţii ţesem un fir, precum viermii de mătase. Roadem şi ne luptăm pe frunzele de dud, dar firul acela, dacă se intersectează cu altele, dacă se împleteşte, poate să sfârşească într-o frumoasă tapiserie, o pânză de neuitat.
Se înnopta. În curte, o mierlă îşi luă zborul ca o pentagramă neagră, ca şi cum şi-ar fi amintit dintr-odată de o întâlnire de care uitase, de partea cealaltă a graniţei. Frumoasa doamnă se apropia din nou de galerie, cu mersul lin precum scurgerea nisipului dintr-o clepsidră.
Marisa, spuse el brusc, cum era poezia aceea cu mierla, a bietului Faustino?
Tanta paixón e tanta melodía
tiñas nas túas veas apreixada,
que unha paixón a outra paixón sumada,
no breve corpo teu xa non cabía.
În portugheză, în original. În traducere liberă: "Atâta pasiune şi atâta cântec/ în vene-ţi zăceau întemniţate/ încât două pasiuni de-ai fi socotit împreunate/ n-ar fi-ncăput în puţinul tău pântec." (n. tr.)
Recită fără a se lăsa rugată şi fără o nimic forţat în tonul vocii, părând că răspunde unei rugăminţi fireşti. Mai ales privirea ei, splendoare de vitralii în crepuscul, îl mişcă profund pe ziaristul Sousa. Luă o gură zdravănă de tequila ca să vadă cât de tare ardea.
Cum vi se pare?
Superbă, răspunse Sousa. A cui e?
A unui poet-preot căruia îi plăceau foarte mult femeile. Surâse. Un exemplu de realitate inteligentă.
Dar dumneavoastră cum v-aţi cunoscut? întrebă ziaristul, fiind în sfârşit dispus să ia notiţe.
Eu deja îl ştiam, de pe vremea când se plimba pe Alameda. Dar prima oară l-am auzit când a vorbit la teatru, povesti Marisa privindu-l pe doctorul Da Barca. Mă dusesem cu nişte prietene. Era o acţiune republicană, în timpul căreia se dezbătea subiectul legat de dreptul femeilor de a vota. Azi poate părea ciudat, însă pe atunci era ceva extrem de controversat, chiar şi printre femei, nu-i aşa? În momentul acela, Daniel s-a ridicat şi a spus povestea aceea cu regina albinelor. Îţi mai aminteşti, Daniel?
Care e povestea cu regina albinelor? întrebă Sousa curios.
În Antichitate, naşterea albinelor era un mister. Înţelepţii, precum Aristotel, au venit cu teorii care mai de care mai nebuneşti. Se spunea, de exemplu, că albinele ar fi apărut din burta leşurilor de boi. Şi tot aşa, veacuri la rând. Dar ştiţi de ce? Pentru că nu erau capabili să vadă că regele era, de fapt, o regină. Cum să susţii libertatea bazându-te pe o minciună atât de sfruntată?
L-au aplaudat mult, adăugă ea.
Ei, n-au fost chiar ovaţii interminabile, grăi doctorul cu umor. Dar au aplaudat, într-adevăr.
Marisa continuă:
Eu îl simpatizam dinainte. Dar după ce l-am auzit vorbind în acea zi mi s-a părut cu adevărat atrăgător. Ba încă şi mai mult atunci când am fost prevenită de propria familie: nici prin cap să nu-ţi treacă să te apropii de bărbatul acela! Imediat au aflat cine era.
Eu am crezut că era croitoreasă.
Marisa râse.
Da, l-am minţit. Am fost să-mi fac o rochie la o croitoreasă al cărei atelier se afla chiar în faţa casei unde locuia mama lui. Eu ieşeam de la probe, iar el terminase vizitele la pacienţi. M-a privit, eu am continuat să merg şi, dintr-odată, s-a întors. Lucrezi aici? Eu am dat din cap că da. Ia te uită, ce croitoreasă frumoasă! Mătasea trebuie că e materialul tău.
Doctorul Da Barca o privea cu ochii săi bătrâni, impregnaţi de dorinţă.
Printre ruinele arheologice din Santiago, sigur mai există pe undeva un pistol ruginit: cel pe care ea, încercând să ne salveze, ni l-a adus în închisoare.
2.
Herbal nu vorbea mai deloc.
Ştergea mesele cu o cârpă, meticulos, ca şi cum ar fi lustruit un instrument cu o bucată de piele de căprioară. Golea scrumierele. Mătura localul, încet, scormonind fără grabă cu mătura prin colţuri. Cu un spray, împrăştia în cercuri un miros de pin canadian, aşa scria pe etichetă, şi tot el aprindea firma dinspre stradă, cea cu litere roşii şi figura unei walkirii care părea să-şi susţină greutatea sânilor graţie unor bicepşi puternici. Dădea drumul la combina audio şi punea discul acela nesfârşit, Ciao, amore, care se repeta toată noaptea ca o litanie carnală. Manila bătea de câteva ori din palme, îşi aranja părul de parcă ar fi urmat să debuteze într-un cabaret, iar Herbal trăgea zăvorul uşii.
Manila spunea:
Haideţi, fetelor, că azi vin ăia cu pantofi albi.
Ton alb. Făină de peşte. Cocaină. Ăia cu pantofi albi invadaseră teritoriul bătrânilor contrabandişti din Fronteira.
Herbal rămânea cu coatele pe bar, undeva în spate, ca o santinelă în ghereta ei. Ele îl ştiau acolo, înregistrând fiecare mişcare, spionându-i pe tipii cu care erau, vorba lui, aparent nişte domni, dar în realitate mârlani. Rareori îşi părăsea postul de supraveghere ca să o ajute pe Manila să servească băuturile, iar asta în puţinele momente de grabă, şi o făcea asemeni unui administrator de cantină aflat în mijlocul câmpului de luptă, ca şi cum ar fi vărsat licoarea direct în ficatul clientului.
Maria da Visitação venise de curând dintr-o insulă din Oceanul Atlantic, din apropierea coastelor Africii. Fără acte. Cu alte cuvinte, fusese vândută Manilei. În noua sa ţară nu ştia mai nimic în afară de şoseaua care ducea spre Fronteira. O privea de la fereastra apartamentului, aflat în aceeaşi clădire în care se găsea şi clubul, complet izolată, fără nimic în vecinătate. Pe pervazul ferestrei era o muşcată. În timp ce pândea nemişcată la fereastră, dacă o zăreai de-afară, ai fi zis că nişte fluturi roşii s-au aşezat pe frumosul ei chip de totem.
De cealaltă parte a şoselei se întindea o luncă plină cu mimoze. În acea primă iarnă petrecută acolo, acest lucru i-a fost de mare ajutor. Înfloreau pe mal ca nişte lumânări aprinse într-o ofrandă adusă sufletelor, iar viziunea aceasta o încălzea. Asta, alături de cântecul mierlelor, cu fluieratul lor melancolic de suflete negre. Dincolo de luncă, se afla un cimitir de maşini. Uneori, se vedeau oameni cotrobăind după piese în grămada de fier vechi. Singurul locuitor permanent era un câine legat cu lanţul de o maşină fără roţi, care îi servea drept cuşcă. Urca pe capotă şi lătra cât era ziua de lungă. Asta n-o încălzea deloc. Ea avea impresia că se afla foarte în nord. Că mai sus de Fronteira începea o lume de negură, furtuni şi zăpadă. Bărbaţii care se întorceau de acolo aveau lumini în ochi, îşi frecau mâinile când intrau în club şi beau tării.
Cu excepţia câtorva, nu vorbeau mult.
La fel ca Herbal.
De Herbal îi plăcea. Nu o ameninţase niciodată, şi nici nu ridicase mâna la ea s-o lovească, aşa cum auzise că păţesc fetele din celelalte cluburi de pe şosea. Nici Manila nu o pocnise, deşi numai ea ştia ce era la gura ei în anumite zile. Maria de Visitação îşi dăduse seama că dispoziţia Manilei depindea foarte mult de mâncare. Atunci când se simţea bine la masă, le trata ca pe nişte fiice. Dar în ziua în care îşi dădea seama că e grasă, înjura mai ceva ca un birjar. Niciuna dintre fete nu ştia precis care e relaţia dintre Herbal şi Manila. Dormeau împreună. Sau cel puţin dormeau în aceeaşi încăpere. Iar în club se comportau ca o proprietară cu un angajat, dar fără a da sau a primi ordine. Pe el nu îl înjura niciodată.
Clubul se deschidea pe înserat, iar ele dormeau în timpul zilei. La prima oră a după-amiezii, Maria da Visitação coborî în local. Se trezise mahmură, cu gura uscată, cu sexul îndurerat din cauza greutăţii contrabandiştilor, şi i se făcu poftă de un suc de lămâie amestecat cu bere rece. Cu obloanele trase, aşezat la o masă, sub o lampă care azvârlea un strop de lumină în încăperea aflată în penumbră, stătea Herbal.
Desena cu un creion de tâmplărie pe nişte şerveţele de masă.
Din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche. Traducere din limba spaniolă de Alexandra Recov