POVESTEA (I)/ de Tudor Călin Zarojanu

Prieteni,

După frământări care au durat ani de zile, m-am hotărât că trebuie s-o fac, să scriu POVESTEA aşa cum am aflat-o, indiferent care vor fi urmările. Ezitările mele au ţinut de foarte multe lucruri, inclusiv de securitatea personală, dar acum, gata, asta e, încep.

O fac pentru că, dincolo de toată înţelepciunea lumii, care mi-ar cere, ba chiar mi-ar ordona să n-o fac, cred, cu toată tăria, că ar putea fi de folos. Dacă măcar un singur om, citind paginile care urmează, îşi va regândi viaţa astfel încât să ţină cont de înţelesurile întâmplărilor relatate, atunci înseamnă că a meritat efortul.

Mai sunt dator câteva precizări. În prima ei formă, am auzit POVESTEA din gura unui bătrân care cerşea la colţul blocului în care locuiesc. Mi-a spus-o, dintr-o suflare, vreme de o oră şi mai bine, în seara în care am făcut greşeala să mă opresc în faţa lui pentru a-i lăsa să cadă în pălăria întinsă câteva monezi fără mare valoare. Mi-a povestit-o nitam-nisam, deşi nu-l întrebasem nimic, apucându-mă din când în când de reverul hainei cu degetele lui slinoase. Era un bătrân care putea să aibă la fel de bine 70 sau 100 de ani, vârsta era îngropată în stratul gros de jeg şi sub zecile de cute ale feţei. Nu cerea niciodată nimic, stătea acolo cu pălăria întinsă, o pălărie care fusese cândva verde, cred, poate chiar o pălărie de vânător, cine ar fi putut spune? Cu părul alb, veşnic ciufulit, purtând vară şi iarnă un pardesiu scămoşat, maroniu, şi un fular care, în mod uimitor, era de mătase naturală, bătrânul părea un element de decor, confundându-se uşor cu trunchiurile copacilor din jur. Şi asta pentru că era nu doar tăcut, ci şi nemişcat. Doar dacă îi lăsai ceva în căuşul întunecat al pălăriei, schiţa un fel de zâmbet, care se vroia a fi, probabil, recunoscător, dar nu reuşea să fie decât înfricoşător.

Când m-am oprit atunci în faţa lui, a prins brusc viaţă şi a început să vorbească, într-un torent de cuvinte din care înţelegeam cam două din cinci. Îmi amintesc perfect, cu un fior de dezgust, că, în elanul de a vorbi, făcea spume la gură, de-adevăratelea…

Ce-l determinase să iasă din încremenire şi să mă înece în vorbe, preţ de peste un ceas, timp în care, parcă ţintuit de o vrajă, n-am reuşit să mă smulg de acolo, în vreme ce pe lângă noi treceau oameni care ne priveau intrigaţi, inclusiv şi mai ales vecini?

După atâţia ani, n-am reuşit să găsesc decât două explicaţii posibile. Fie pentru că eram, chiar dintre cei care-i aruncau un bănuţ, primul care se şi oprea (de ce oare am făcut-o!?). Fie pentru că trebuia să se elibereze de acele înspăimântătoare lucruri şi simţise cumva că, dacă n-o face în acea clipă, nu va mai avea nicicând ocazia, şi va trece pragul dintre lumi ducând POVESTEA cu el, ca o cruce mult prea grea, care cu siguranţă l-ar fi strivit în ceasul Judecăţii de Apoi.

A tăcut la fel de brusc cum începuse să vorbească. Cu capul vâjâind, ameţit de tot ceea ce auzisem, nici măcar nu puteam fi siguri că am auzit sfârşitul POVEŞTII. Am rămas, faţă-n faţă, despărţiţi de distanţa unei răsuflări (pestilenţiale), el gâfâind ca după un maraton, privindu-mă sfredelitor, cu ochii ieşiţi din orbite, şi ţinându-mă încă de reverul hainei - eu arătând Dumnezeu ştie cum, incapabil încă să mă mişc ori să spun ceva. În jur, lumea curgea într-un vârtej cumplit de banal, auzeam în spatele meu fâşâitul şi claxoanele maşinilor, scrâşnitul metalic al tramvaielor, cu coada ochilor vedeam umbre de oameni, un câine mic şi alb s-a oprit să ridice piciorul chiar lângă noi, naiba ştie dacă nu cumva s-a uşurat pe mine, percepeam toate astea destul de bine, eram în lumea mea, lumea oraşului, eu, copil al asfaltului, născut şi crescut pe asfalt, hrănit cu benzină, inspirând cu nesaţ gaze de eşapament, legat pe viaţă de viaţa metropolei, eu care trăisem ca pe un triumf personal încălecarea secolelor şi a mileniilor, eu care credeam în zborurile cosmice şi ingineria genetică la fel de tare ca în Dumnezeu, fusesem aruncat pe neaşteptate, complet nepregătit, în hăurile unor fantasme care agresau logica, călcau în picioare bunul-simţ, violau ştiinţa, ucideau orice speranţă că, în lumea asta, ar exista ceva care să aibă sens. În mijlocul peisajului citadin, sfidând betonul şi metalul, POVESTEA aruncase asupra mea o plasă de ceaţă prin care nimic nu se mai vedea aşa cum ştiam că este, că trebuie să fie.

Au trecut zece secunde sau zece minute. Nu ştiu. Într-un final, cu eforturi supraomeneşti, m-am rupt de acolo. Mâna cu care bătrânul mă ţinuse de rever a rămas suspendată în aer. Pe chipul omului, fervoarea, spaima sau ce va fi fost se mai domolise. Doar ochii continuau să sticlească, roşiatic, în adâncul întunericului care nu ştiu când se lăsase.

Am făcut primul pas aşa cum aş fi extras din pământ o rădăcină noduroasă. Al doilea a fost ceva mai puţin penibil, iar de la al treilea încolo mă mişcam deja bine. M-am răsucit în loc şi am plecat, cu senzaţia că am scăpat, fără să realizez că LUASEM POVESTEA CU MINE.

A doua zi, bătrânul nu mai era acolo şi nu l-am mai văzut niciodată.

Au trecut câteva luni până să mă decid să fac ceva. Atunci, primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost să verific. N-am ce-i face, sunt un om de ştiinţă. Existenţa lui Dumnezeu nu mi s-a părut niciodată a veni în contradicţie cu geologia sau fizica. Nu înţeleg disputele purtate în jurul aşa-numitei opoziţii din creaţionism şi evoluţionims. Oare un lucru creat nu evoluează? Am înţeles să citesc adevărurile Vechiului Testament în spiritul, nu în litera lor. În fine, asta e altă poveste…

Dar ceea ce auzisem îmi violenta atât încrederea în ştiinţă, cât şi, cumva, credinţa în Dumnezeu. Pe de altă parte, felul în care aflasem POVESTEA, dar şi conţinutul ei, îmi interziceau libertatea de a ridica din umeri şi de a trece mai departe. Trebuia, aşadar, să încerc să verific. Oricum, relatarea dezlânată a bătrânului lăsase multe goluri în poveste şi îmi ridicase un milion de semne de întrebare.

Puterea obişnuinţei mi-a îndreptat paşii spre bibliotecă. Am scotocit, vreme de doi ani, prin toate documentaţiile la care am putut avea acces, de la Biblioteca Academiei până la Arhivele Naţionale. În paralel, mi-am petrecut mii de ore navigând pe Internet. Ce căutam? Orice ar fi putut avea vreo legătură cu lucrurile pe care le aflasem. Am plonjat în comentariile pe marginea manuscriselor de la Marea Moartă, m-am pierdut pe coridoarele site-urilor despre Illuminati, am răsfoit paginile îngălbenite ale unor publicaţii despre fenomene paranormale, vechi de peste o sută de ani. Am parcurs un volum uriaş de informaţii despre chestiuni care, de fapt, nu mă interesau, pentru a găsi, când şi când, câte o trimitere parţială şi vagă la un personaj sau o întâmplare care păreau să aparţină POVEŞTII.

Până în ziua în care am găsit întâia referinţă la o persoană în viaţă. O femeie din Plovdiv despre care autorul anonim al unui articol susţinea că ştie ceva. Am citit rândurile acelea de o mie de ori, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Peste trei zile plecam în Bulgaria.

A fost doar începutul unor peregrinări care au durat doi ani şi jumătate. Pe urmele POVEŞTII am ajuns din Suedia până în Afganistan şi din Egipt până în Portugalia. Pentru a putea să călătoresc atât şi totuşi să nu-mi pierd locul de muncă, am făcut ceva ce s-ar putea numi inginerie temporală. Fireşte, am cheltuit o avere, în mare parte împrumutată, bani pe care nu ştiu dacă şi cum îi voi putea returna. Din fericire, după şase luni de la primul drum, am reuşit să obţin o nesperată sponsorizare de la enigmatica Asociaţie a Magilor Tremendici. Nu i-am văzut niciodată la faţă. Au aflat cumva despre ceea ce făceam şi mi-au trimis bani prin poştă…

Am stat de vorbă despre POVESTE cu peste o sută de oameni. Nici unul dintre ei nu ştia POVESTEA, şi nici nu le-am spus-o, aşa cum nu am povestit-o vreunui apropiat de-al meu, considerând că nu trebuie să împovărez pe nimeni cu obsesiile mele.

Prea puţini dintre cei cu care am discutat mi-au oferit informaţii preţioase. Cei mai mulţi dintre ei ştiau câte un crâmpei de întâmplare, un zvon, o aluzie. Doar trei dintre ei mi-au putut arăta artefacte care aveau în mod cert legătură cu POVESTEA. Dar chiar şi aşa, cu ce am adunat de pe drumuri şi cu ce am reuşit să culeg din cărţi şi documente, cred acum că am închegat cu adevărat POVESTEA. Ea este acum rotundă, cu neglijabile pete albe. Sunt, în sfârşit, gata s-o spun, şi socotesc că trebuie s-o fac.

După ce am aşternut-o pe hârtie, lucru care mi-a luat alţi trei ani, înainte de a încerca s-o fac publică, m-am gândit să-i anunţ despre acest pas pe cei care mă ajutaseră să ajung la el. Mi-am petrecut câteva zile dând telefoane, faxuri şi e-mail-uri. La capătul a două săptămâni de aşteptare, bilanţul arăta aşa: despre 33 dintre interlocutorii mei am aflat că decedaseră între timp, iar dinspre ceilalţi nu am primit vreun semn.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului "De ce-aş citi?", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul şi Radio România Cultural.