Miezul vieţii, miezul cărţii/ de Elisabeta Lăsconi

Ce păţeşte psihologul când se apucă de scris? Riscă o păţanie fericită: are succes, publicul începe să-i caute cărţile, o carte naşte altă carte, şi aşa se trezeşte autor. Şi dacă tot nu se mulţumeşte cu o carte două şi nu dă semne să se potolească, păţeşte încă... o păţanie, mai frumoasă şi mai fericită: editura îi face serie de autor. Presimţeam eu vag şi difuz că urma să se petreacă "o păţanie", este drept, aşteptam alta, dar nu pot decât să sper ca va veni şi ceea ce aştept într-o bună zi.

Aurora Liiceanu este şi un cititor neobişnuit, citeşte cu alţi ochi întâmplările din ficţiune, le vede şi din alt unghi şi cu alţi "ochelari", se deosebeşte ca mod de lectură de pasionaţii de literatură, de filologi mai ales. Ajunge repede la "miezul" ascuns, iar comentariile duc la surprize. Deşi ai citit aceeaşi carte, îţi pui întrebarea: oare cum de n-am observat asta şi nu m-am gândit că...

Am regăsit între "fructele" din care autoarea extrage miezul savuros cărţi citite în mod sigur în urmă cu mulţi ani, care au apucat să fie filtrate de sita memoriei, rămânând din ele doar esenţa subiectivă (ca povestirea extraordinară a lui O. Henry, "Ultima frunză") sau romane recent apărute, ca "Mr Peanut" de Adam Ross. Ca să nu mai vorbim de Julian Barnes, Iris Murdoch ori Hanif Kureishi. Exemplul cel mai interesant de personalizare a lecturii mi s-a părut felul în care s-a apropiat şi s-a depărtat de "Medgidia, oraşul de apoi" de Cristian Teodorescu.

Inevitabil, se nasc multe întrebări: cum îl citeşte Aurora Liiceanu pe Irving Yalom? Cum ar explica succesul lui ca prozator? Cum se explică astăzi interferenţa tot mai intensă şi mai densă între ficţiune şi psihanaliză, chiar psihoterapie? Au trecut decenii de când critica literară a intrat în teritoriul psihologiei, au fost investigate opere şi autori prin psihocritică şi chiar psihanaliza creatorilor. Acum asistăm la fenomenul invers, complementar.

Se ştie bine că literatura a oferit modele şi nume marilor complexe, începând cu tragedia greacă - a se vedea faimoasele complexe. Observaţiile Aurorei Liiceanu semnalează că a venit alt moment: psihologii se îndreaptă spre literatură ei înşişi, nu caută doar exemple sau confirmări ale unor ipoteze, caută mai degrabă alianţe profitabile pentru ambele părţi. Ce se va întâmpla cu literatura şi ce se va întâmpla cu psihologia sau psihanaliza în cursul unei asemenea simbioze, cum vor ieşi din aceasta "contaminare"? Relaţia dintre ele pare atât de puternică, încât greu se mai pot separa.

Faţă de volumul anterior, cu o abundenţă de istorii personale, cu numeroase întâmplări, cel de faţă mi se pare mai încărcat de reflexivitate. Ca şi când Aurora Liiceanu şi-ar fi impus ori pur şi simplu ar fi simţit nevoia unui răgaz ca să se oprească pe îndelete asupra unor gânduri ivite în cursul diferitelor cazuri prezentate şi nu s-a îndurat să le abandoneze în stadiul de seminţe, ele tot încolţeau şi acum le-a lăsat să înflorească.

Chiar împărţirea cărţii în două părţi - "Întâmplări" şi "Gânduri", este una simptomatică. Cred că autoarea se află, conştient sau nu, într-un impas sau, dacă este prea mult spus, în faţa unei decizii. Va continua să scrie cărţi în maniera de acum care i-a adus celebritate şi public, dar riscând să se plictisească (nu cred că se vor plictisi cititorii, fiindcă aşteptarea lor ar fi satisfăcută), sau se va îndrepta spre altceva. Dar ce va fi acest "altceva" o ştiu doar autorul şi viitorul.

Aurora Liiceanu, Viaţa nu-i croită după calapod, Editura Polirom, 2011, 240 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist şi critic literar. Absolventă a filologiei bucureştene (1980), doctorat susţinut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărţi ("Oglinda lucioasă, oglinda aburită", Ed. Amarcord, 2000; "Sorin Titel, Ciclul bănăţean", Ed. Univers, 2000). Colaborări la revistele Adevărul literar şi artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viaţa Românească.