Opinie Vasile Iuga: Criza datoriilor din zona euro şi România
Vorbind deunăzi cu un amic, acesta mi-a comunicat senzaţia lui de déjà-vu. L-am întrebat la ce se referă şi el mi-a spus că i se pare că suntem în acelaşi punct în care eram şi acum un an pe vremea aceasta, cu vulcanul islandez paralizând traficul aerian din Europa şi cu Grecia aflată pe marginea prăpastiei financiare, aşteptând o decizie salvatoare din partea Uniunii Europene şi a Fondului Monetar Internaţional.
Anul trecut, atunci când s-a ajuns la pachetul financiar de asistenţă oferit Greciei de 110 miliarde de euro, părea că dezastrul a fost evitat, că pieţele şi investitorii au primit un mesaj clar de susţinere a unui membru al zonei euro aflat în dificultate şi că, la capătul unui proces anevoios, dar necesar, de reforme, Grecia va ieşi din această criză a datoriilor. Deşi se vorbea şi despre probleme similare în alte state ale zonei euro (Irlanda, Portugalia sau Spania), puţini erau cei care credeau că, în decurs de mai puţin de un an, două dintre acestea vor apela şi ele la colacul de salvare reprezentat de finanţarea de urgenţă a Uniunii Europene şi la asistenţa Fondului Monetar Internaţional.
Spre deosebire de situaţia de acum un an, apare din ce în ce mai clar conturat un curent de opinie care susţine că împrumuturile viitoare acordate unor state împovărate de datorii precum Grecia nu vor rezolva problema de fond. Aceasta pentru că finanţarea venită din partea Uniunii Europene şi a Fondului Monetar Internaţional este condiţionată de atingerea unor parametri de deficit bugetar care implică o severă ajustare a cheltuielilor publice (inclusiv prin reduceri de pensii şi salarii şi reduceri a numărului de angajaţi din sectorul public), dar şi o majorare a fiscalităţii. Asemenea măsuri lovesc în contribuabili din două direcţii şi duc la contractarea economiei. În plus, Grecia are şi dezavantajul că nu mai poate
să-şi devalorizeze moneda pentru a recâştiga competitivitate, ca membră a zonei euro. Pentru statele membre ale zonei euro, singura soluţie viabilă pentru creşterea competitivităţii nu poate fi decât inovaţia şi creşterea continuă a productivităţii. În fapt, statutul de ţară membră a zonei euro îşi arată acum pericolele pentru statele care au aderat la moneda comună fără să fi atins pe fond anumite criterii de competitivitate economică. Câtă vreme economia globală a crescut susţinut, statele mediteraneene din zona euro păreau să fi găsit o soluţie ideală pentru finanţare. Având aceeaşi monedă precum economii foarte puternice şi foarte disciplinate, aşa cum sunt cele ale Germaniei, Olandei sau Franţei, ţări precum Grecia, Spania şi Portugalia au putut să se finanţeze la costuri reduse, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Acest aparent El Dorado financiar ascundea însă un număr de capcane pentru state a căror creştere economică a fost artificial stimulată de fluxul de bani ieftini din exterior, în vreme ce guvernele nu resimţeau nicio presiune, nici pentru a păstra disciplina fiscală, nici pentru a adopta reforme structurale care să îmbunătăţească atractivitatea şi competitivitatea ţărilor lor în context internaţional.
În definitiv, şi România a trecut prin blestemul banilor ieftini care au scumpit activele (proprietăţile, moneda şi forţa de muncă), determinând o relaxare excesivă a politicilor bugetare şi conducând la iluzia unei prosperităţi perpetue, obţinută fără vreun efort.
În opinia unui număr de analişti şi lideri de opinie, rezolvarea durabilă a problemelor financiare ale unor state precum Grecia nu poate fi decât restructurarea datoriilor. Această opţiune are avantajul de a împărţi costurile redresării între contribuabili şi investitori. Argumentul major este că investitorii sunt la rândul lor responsabili într-o anumită măsură de a fi întreţinut această efervescenţă a îndatorării unor economii fragile, în căutarea unor randamente superioare oferite de plasamentele în titluri guvernamentale sau obligaţiuni corporative ale acestor state mai riscante.
Lăsând la o parte dimensiunea morală a acestei chestiuni, care poate stârni numeroase polemici, întrebarea care ar trebui să ne frământe ar fi ce s-ar întâmpla în cazul în care Grecia sau alte state împovărate de datorii ar recurge la o astfel de restructurare şi care ar fi impactul asupra României.
La gradul puternic de interconectare pe care îl are acum sistemul financiar global, este greu de determinat până unde s-ar răsfrânge tăvălugul pierderilor provocate de o eventuală restructurare a datoriilor Greciei. S-a observat cu ocazia crizei financiare declanşate în Statele Unite în 2008 că instituţiile financiare europene au suferit de asemenea lovituri importante pentru că erau expuse la active financiare şi imobiliare americane, iar starea de panică instalată atunci în decurs de doar câteva săptămâni a secat aproape instantaneu fluxurile financiare care alimentau state din Europa Centrală şi de Est, existând chiar pericolul unui colaps al economiilor din regiune. Această perspectivă a fost mai apoi îndepărtată de intervenţiile energice ale Uniunii Europene şi Fondului Monetar Internaţional, precum şi de politica prudentă urmată de majoritatea marilor grupuri financiare prezente în regiune, care şi-au păstrat nu doar calmul, dar şi expunerile la economiile din Europa Centrală şi de Est.
În mod evident, primii perdanţi ar fi grupurile financiare elene, care sunt printre cei mai importanţi creditori ai statului grec. Vulnerabilitatea acestora este evidenţiată de cele mai recente rapoarte ale agenţiilor internaţionale de rating şi de scăderea constantă a calificativelor acordate nu numai datoriei publice a Greciei, dar şi datoriilor băncilor elene. Pe termen scurt aceasta înseamnă un cost de finanţare mai mare pentru aceste bănci, însă în cazul unei restructurări a datoriei (chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi diminuată parţial sau doar rescadenţată), costurilor de finanţare li s-ar adăuga pierderi care ar trebui contabilizate în bilanţ, ceea ce ar afecta solvabilitatea băncilor greceşti. Pericolul major este declanşarea unei panici în rândul deponenţilor şi investitorilor. Deşi depozitele populaţiei sunt protejate de garanţii la nivel european, veştile tot mai alarmate venite dinspre Atena au condus, potrivit informaţiilor vehiculate în presă, la un val de retrageri de depozite şi de transferare a fondurilor către conturi din afara ţării. Acest lucru nu face decât să pună şi mai mare presiune pe contul curent al Greciei, punând paie peste foc.
Agenţia Standard&Poor's estimează că investitorii nu vor putea recupera decât între 30% şi 50% din valoarea investiţiilor în cazul unei restructurări, în vreme ce alte opinii, aşa cum este cea exprimată recent la Bucureşti de Nouriel Roubini, vorbesc doar de reeşalonarea ordonată a datoriilor la termene mai lungi şi reducerea dobânzii.
În aceste condiţii, este absolut necesar un grad mare de cooperare între toate instituţiile internaţionale ce pot juca un rol în această chestiune.
Trebuie susţinute eforturile Uniunii Europene pentru a se asigura că sistemul financiar european este capabil să facă faţă unor şocuri exogene. De asemenea, Banca Centrală Europeană trebuie să asigure lichiditate suficientă în sistem pentru a preveni eventuale blocaje care ar putea apare ca urmare izbucnirii panicii. Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional trebuie să fie gata să asigure finanţare pentru statele vulnerabile, în condiţiile în care acestea îşi asumă programe credibile de ajustare fiscală, iar mesajele liderilor europeni trebuie să dea pieţelor convingerea că situaţia nu este scăpată de sub control şi că există un plan de salvare credibil şi realist.
Făcând o paralelă cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite, acolo unde jumătate dintre statele membre ale Uniunii sunt tehnic falimentare, însă sunt susţinute de existenţa unui buget federal solid şi de statutul dolarului drept principală monedă internaţională, putem totuşi spera că salvarea statelor europene împovărate de datorii poate veni dintr-o integrare mai accentuată a Uniunii Europene, prin dezvoltarea unei politici economice, bugetare şi fiscale comune, chiar dacă acest lucru presupune cedarea unei părţi a suveranităţii către Bruxelles şi Frankfurt.
Trebuie totuşi avut în vedere faptul că redresarea economică şi evitarea unei crize a datoriilor suverane riscă să ducă la un puseu inflaţionist, care ar fi în avantajul statelor datornice, dar în dezavantajul cetăţenilor, căci, aşa cum spunea Milton Friedman ãinflaţia este singura formă de impozitare care nu necesită legiferare". Prin urmare, este nevoie de precauţie în utilizarea mecanismelor politicii monetare şi a inundării pieţei de lichidităţi de către băncile centrale, pentru că acest val de lichiditate va fi resorbit ulterior cu mare dificultate, cu preţul unor rate ridicate de dobândă ce vor lovi în potenţialul de creştere economică.
Pentru România se impune acum mai mult ca oricând menţinerea unei politici bugetare prudente şi continuarea în ritm susţinut a reformelor structurale. E adevărat că după doi ani şi jumătate de constrângeri şi sacrificii se constată apariţia unei anumite oboseli, însă a pierde acum hăţurile disciplinei financiare din mână înseamnă a expune ţara la riscuri majore în viitorul apropiat.
Disciplina fiscală nu este însă suficientă. Este nevoie de politici susţinute pentru eficientizarea aparatului administrativ (eliminarea risipei şi introducerea unor parametri clari de performanţă, uşor măsurabili, care să ducă şi la politici de salarizare corespunzătoare şi stimulative pentru aparatul administrativ), pentru optimizarea cheltuielilor de capital (o prioritizare a investiţiilor şi finalizarea acestora), dar şi pentru reformarea în continuare a pieţei muncii, a sistemului public de pensii, a sistemului sanitar şi a celui de învăţământ.
Aşa cum spunea Thomas Friedman, globalizarea este o "cămaşă de aur" pe care nu poţi alege dacă vrei să o porţi sau nu, aceasta TREBUIE purtată. Se cere doar să te asiguri că ţi se potrivesc dimensiunile acesteia. Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a acţionat ani buni ca o cămaşă de aur. Obiectivul de aderare la zona Euro în 2015 ar putea fi o nouă astfel de provocare pentru România. Iar experienţa unor state precum Grecia sau Portugalia ne arată că dacă nu ne facem bine lecţiile înainte de aderarea la Euro, riscăm să transformăm această "cămaşă de aur" într-o capcană periculoasă, o adevărată "cămaşă a lui Nessus" dacă e să ne referim la personaje din legendele şi miturile Greciei antice, atât de aplicabile situaţiei pe care o traversăm în prezent.
Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC Romania