Suntem, cu toţii, nişte preşedinţi ai Internetului.../ de Daniel Nicolescu

.. Cam asta lasă de înţeles Paul Kimball, un realizator de filme din Canada, care a legat numeroase prietenii on-line şi care a colaborat, via Facebook, la scrierea piesei de teatru a unui prieten. Un detaliu important: prietenul a murit de mult, dar Paul continuă şi acum conversaţia cu amicul decedat. Un link către mesajele de pe Facebook ale acestuia din urmă îngăduie propriului cerc de amici virtuali ai lui Paul să reacţioneze.

Într-adevăr, postările de pe Facebook, dialogurile de pe Twitter sau filmuleţele noastre de pe YouTube vor rămâne în memoria reţelei mult după ce învelişul nostru de carne se va fi năruit. Tot aşa şi cu mesajele de pe Gmail sau de pe Yahoo, graţie capacităţii de stocare imensă a celor două unelte de comunicare. Există chiar posibilitatea ca, trecând în lumea de dincolo, şi "omiţând" să comunicăm acest detaliu prietenilor îndepărtaţi cu care obişnuiam să sporovăim (şi cu care nu dezvoltam niciun altfel de relaţie decât cea virtuală), aceştia să continue să-şi înfierbânte tastatura de pomană, crezând că suntem într-o pauză dialogală. Mai trist încă decât Hamlet vorbind cu ectoplasma tăticului său. Ca să nu mai vorbim despre faptul că viaţa după Facebook sau după Twitter poate uşor fi întreţinută cu un soft (încă neinventat, după ştiinţa mea, dar iată o temă serioasă de reflecţie pentru IT-işti) care să trimită mesaje ca venind din partea noastră, cândva după ce vom fi ajuns cenuşă.

Pe scurt, www-ul este foarte prietenos cu indivizii şi le promite o posteritate sigură. Asta pentru că este foarte generos cu amprentele personale. Ceea ce nu se poate spune şi despre relaţia sa cu marile întreprinderi de comunicare. Vă mai amintiţi de Netscape (care, la mijlocul anilor 90, domina categoric piaţa motoarelor de căutare), de Alta Vista (abandonat, practic, în 2004, după ce Yahoo a cumpărat Overture care, la rândul său, cumpărase Alta Vista), de Webvan (care şi-a dat obştescul faliment în 2001) sau de CompuServe (he-he, primul distribuitor de curier electronic)? Cu siguranţă. Ele sunt însă acum în recycle bin-ul net-ului, pentru că însăşi arhitectura net-ului este întemeiată pe distrugerea creatoare, sau, dacă doriţi, pe concurenţa necruţătoare. Chiar dacă unii, campioni ai modernităţii în spuse, în fapte încearcă, prin mijloace absolut mizerabile, s-o stăvilească. Mă refer, mai exact, la decizia Consiliului Superior al Audiovizualului francez, de la finele lunii mai a.c., de a interzice pronunţarea numelor Facebook sau Twitter în media, ceea ce va face ca strategiile de comunicare (întemeiate în bună măsură pe sinergia suporturilor televiziune-web) ale companiilor să devină debile. Şi, odată cu ele, să scadă dramatic şi popularitatea reţelelor de comunicare amintite.

Şi-atunci, cum rămâne cu tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte? Iată un cerc mai vicios decât însăşi Facebook.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.