Opinie Andrei Chirileasa: Când e cel mai bun moment ca statul să vândă acţiuni pe Bursă? Întotdeauna la anul

În privinţa pieţei de capital guvernanţii din ultimii zece ani s-au ghidat mereu după o premisă simplă: întotdeauna e mai uşor să amâni decât să faci ceva.

Oferta Petrom pare să aibă aceeaşi soartă, dacă ne ghidăm după declaraţiile din ultima perioadă ale miniştrilor, şansele ca statul să-şi vândă pachetul de 9,84% până la finele lunii iulie, aşa cum era stabilit în calendarul anunţat la începutul anului, fiind tot mai mici.

În ceea ce priveşte ofertele de la Transelectrica şi Transgaz, unde statul şi-a propus să vândă pe Bursă câte 15%, e tot mai greu de crezut că ele vor putea fi derulate în acest an, în condiţiile în care nici nu au fost aleşi intermediarii.

Aşadar, promisiunile frumoase şi termenele ferme pe care le-au tot aruncat miniştii şi secretarii de stat în ultimul an, de la Adriean Videanu (fostul ministru al economiei), care spunea că Romgaz va fi listat până la finele lui 2010, până la Ion Ariton (actualul ministru al economiei), care vorbea chiar săptămâna trecută că oferta de la Petrom ar putea avea loc în luna iulie, în anumite condiţii, rămân simple vorbe aruncate în conferinţe pentru a-i adormi pe cei care mai speră că statul va face ceva şi pentru piaţa de capital.

Deşi amânarea listărilor îi scuteşte pe miniştri de o bătaie de cap în plus. Mai bine să-şi asume alţii riscul, iar peste doi ani poate vin alţii la guvernare şi vor spune la fel.

Între timp, piaţa de capital rămâne o iluzie, iar statul se împrumută în continuare până ajunge ca Grecia. Modelul polonez e bun doar pentru conferinţe.

În cazul ofertei Petrom, punctul fierbinte este preţul. În acest moment piaţa evaluează acţiunile pe care statul şi-a propus să le vândă la circa 530 mil. euro, în timp ce premierul Emil Boc a declarat ferm în aprilie că fără 690 mil. euro, cât a luat guvernul Năstase de la austrieci (în 2004 la privatizarea Petrom), pachetul nu va fi vândut.

În acel moment, însă, bursa era în creştere şi pieţele externe erau în creştere. Acţiunile Petrom erau pe val şi urcau aproape de la zi la zi, iar valoarea pachetului în discuţie ajunsese la 610 mil. euro. Ţinta anunţată de premier nu părea imposibilă, cu condiţia ca piaţa să-şi continue evoluţia pozitivă.

Au venit însă problemele Portugaliei, ale Italiei, discuţiile privind datoriile Greciei şi chiar problemele SUA, iar entuziasmul de pe pieţe s-a mai temperat. Au fost şi corecţii. Acţiunile Petrom au scăzut.

OMV, acţionarul majoritar al Petrom, nu a avut altă opţiune decât să lase din preţ ca să poată vinde toate acţiunile în recenta majorare de capital (compania a strâns 750 de milioane de euro faţă de maximum 900 de milioane de euro, cât îşi propusese).

Piaţa e din nou a cumpărătorilor. Oferte sunt multe: polonezii continuă privatizările, grecii au nevoie şi ei de bani.

Acum, Guvernul are două opţiuni: fie acceptă evaluarea pieţei şi vinde, fie ţine la preţ şi nu are cui vinde. Poate la toamnă obţine mai mult sau poate nu mai vinde deloc.

Care-i preţul corect pentru Petrom? Asta e o dezbatere care ocupă pagini întregi. Poate că pachetul de 9,84% face 690 de milioane de euro, dar un fond de investiţii nu va cumpăra, în acest moment, la acest preţ, când poate cumpăra acţiuni direct de pe Bursă, mai ieftin, sau poate cumpăra acţiuni la OMV.

Poate că piaţa revine pe creştere şi în toamnă statul găseşte cumpărători la 690 mil. euro sau poate mai stagnează vreun an şi atunci vom vorbi şi peste un an despre iminenta ofertă de la Petrom. În acest timp, însă, statul trebuie să se împrumute. Decât să ia 530 mil. euro la Petrom, ia aceiaşi bani de la bănci şi plăteşte dobândă (la 7%, vreo 37 mil. euro pe an).

Nicio problemă, vor spune guvernanţii, de la Petrom încasăm dividende. Pentru 10%, statul a încasat anul acesta 24 mil. euro. Dar dacă austriecii nu mai dau dividende? Dacă nici la anul nu va fi bun momentul pentru vânzare? Nici peste doi ani?

E adevărat că Ungaria a cumpărat recent 20% din Mol, deşi e mai îndatorată decât România, iar statul austriac a participat la majorarea de capital de la OMV pentru a-şi menţine participaţia de 30%, dar ambele au o voce puternică în conducerea celor două companii şi controlează procesul de decizie. În schimb, statul român nu şi-a păstrat nicio pârghie de control la Petrom, astfel că Guvernul a asistat neputincios în ultimul an cum compania a majorat aproape în fiecare săptămână preţul benzinei.

Lozinca "nu ne vindem ţara" nu ţine în acest caz. Petromul a fost pierdut în 2004. Desigur, statul poate învăţa din greşelile trecutului şi poate fi mai atent la viitoarele privatizări. La Romgaz şi Hidroelectrica poate să-şi ia măsuri astfel încât să păstreze controlul şi cu 25-30%, cum au făcut polonezii.

Pentru a urma însă modelul Poloniei, cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea şi să să spargă gheaţa. Dacă guvernul nu vinde anul acesta Petrom, nu va lista nici Romgaz la anul, nici Hidroelectrica peste doi ani.

Investitorii străini se vor plictisi la un moment dat de România, ca de băiatul care striga "Lupul!", iar când vreun Guvern va vrea să vândă ceva, nu va mai avea cui, pentru că nimeni nu-l va mai lua în serios.

Nicio pierdere, vor spune iar guvernanţii, rămânem noi unici stăpâni. Iar transparentizarea companiilor de stat, unul dintre principalele scopuri ale listării, va fi încă o promisiune neonorată.

Companiile de stat vor rămâne în continuare nişte puşculiţe ale puterii, bune doar ca să furnizeze locuri în consiliile de administraţie pentru nepoţi, veri şi fini, şi contracte bănoase pentru susţinătorii politici.

Statul se va împrumuta în continuare ca să acopere găurile sau poate va mai vinde ceva pe sub mână, că pe bursă nu va fi momentul.

Spitale şi autostrăzi tot nu vom avea, pentru că banii se vor duce să plătească datoriile şi clienţii politici.

Poate că nici noi nu vom mai fi în ţara asta şi vom merge în locuri mai primitoare.

Dar asta să fie bătaia de cap a celor ce vor fi, nu a celor care sunt!