Doina Ruşti: „În scurtă vreme, oamenii vor avea în buzunar, eventual în memoria mobilului, întreaga bibliotecă.”/ de Stelian Ţurlea

- Prin "Patru bărbaţi plus Aurelius" am vrut să iau parte la o despărţire care s-a transformat în festin. Voiam să-mi iau la revedere de la un timp, ca de la un amant depăşit, şi, în loc să-i privesc ceafa cu ochi înlăcrimaţi, pur şi simplu l-am înghiţit.

- Spui în carte "Presupun că toată lumea are câte un Aurelius", care poate fi, cum adaugi mai departe, o "fiinţă inaccesibilă şi ticăloasă care te pune cu botul pe labe". Care e sensul acestei metafore, dincolo de seducţia care distruge? Intreb asta pentru că e posibilă şi o capcană din partea unei autoare care s-a ocupat serios la viaţa ei de simboluri...

- De cele mai multe ori antipatiile se dezvoltă pe fixaţii căpătate în perioada timpurie a vieţii, iar dintre acestea face parte şi pattern-ul Aurelius. El este rivalul neînvins, cocoţat pe un loc nemeritat, este eroul unei poveşti care se va reedita de-a lungul vieţii, în date care au semnificaţie numai şi numai pentru Licia, personajul principal din romanul meu. Pentru fiecare om există o astfel de întâlnire, care determină modelul viitor al oricărei antipatii şi al oricărei aspiraţii.

- Care este "Aurelius"-ul Doinei Ruşti? Poţi spune?

- Aurelius al meu este un anume Marcel, un domn infatuat, care venea în casa noastră, în vremea copilăriei, mai precis în perioada aia, dintre 5 şi 8 ani, a ieşirii mele sociale. Domnul Marcel fusese discipolul protejat al bunicilor mei, iar ei aveau despre el o părere excepţională. L-am urât din prima clipă şi m-a fascinat imediat. Era un tip care mi se părea foarte impozant, în costumele lui gri, cu obrazul ras la meserie şi cu nişte ochelari care-i făceau ochii interminabili. Era, desigur binevoitor cu mine, imi spunea acele cuvinte pufoase pe care le primeşte orice copil, însă eu simţeam cum odată cu ele îmi trimitea şi un dispreţ total şi ireconciliabil. Cu timpul mi-am dat seama că în privirea lui, amplificată de lentile, exista şi un confort, o mică mulţumire, pe care am regăsit-o după aceea la mulţi alţi oameni, pe cât de dispreţuitori faţă de mine pe atât de seducători şi intangibili. Aura asta a celor care îşi exprimă fără menajamente antipatia, am regăsit-o vara trecută la un pisoi plin de aroganţă. De fapt, un mâţ bătrân, care îşi apăra teritoriul, cum fac pisicile oripilate de orice invazie. Iar această întâlnire scurtă m-a făcut să mă întorc la Marcel şi să scriu "Patru bărbaţi plus Aurelius".

- Câtă autobiografie există în acest roman? Spuneai cândva că totul are legătură cu biografia autorului şi sunt întru totul de acord...

- Bineînţeles, nu este vorba despre Marcel! Dar în fiecare episod există o lume prin care eu am trecut la un moment dat, cum ar fi diversele studiouri de film, pe unde am avut colaborări, facultăţile de teatru şi film, bărbaţii pe care i-am ratat etc. Dar după cum ştii, niciodată sora aruncată din tren nu e chiar sora ta! Odată intrată într-o poveste, îmi apar o sumă de amănunte care completează în mod neaşteptat fiecare episod, transformându-l atât de mult, încât faptul trăit devine de nerecunoscut chiar şi pentru mine.

- Viaţa mea de până acum este plină de coincidenţe. Există mereu un punct din care totul începe să aibă legătură. Iar când ajungi în acest stadiu, graniţele dintre imaginar şi realitatea curentă se dizolvă, aşa cum se întâmplă şi în romanul meu, unde m-am referit la actuala situaţie, în care lumea nu mai are chef să asculte o confesiune, dar adoră să se confeseze şi în care cititorul se transformă în scriitor. Licia intră pe nesimţite în lumea artificioasă a coincidenţelor improbabile pentru că de fapt ea alunecă în ficţiune, îşi părăseşte condiţia de cititor, devenind erou de roman.

- Varianta italiana a romanului "Zogru" a fost primită bine la Târgul de la Torino, unde am avut privilegiul să-l cunosc pe Marco Dotti - el a făcut prezentarea romanului şi a contribuit substanţial la promovarea cărţii. Şi, profitând de acest succes, care ştim amândoi ca e relativ, am început negocierile şi pentru "Patru bărbaţi plus Aurelius".

- Nu te întreb ce mai urmează să publici, sunt convins că scrii în acelaşi ritm halucinant...

- De fapt, de la sfârşitul anului 2008, când am terminat "Lizoanca", n-am scris prea mult. Lucrez de atunci la un roman despre paşoptişti. În vara aceasta l-am întrerupt. Mă aflam într-o pasă proastă, într-un disconfort pe care mi l-a accentuat acea întâlnire cu pisoiul mai sus menţionat. Aşa că am lăsat paşoptiştii şi am scris "Patru bărbaţi plus Aurelius", timp de multe luni, din august până în martie. Acesta nu este un ritm halucinant, crede-mă! Dar pentru că tot ai adus vorba despre asta, trebuie să-şi spun că eu cred în scriitorii care scriu. În extremele lumii noastre literare, există două categorii: cei care scriu şi cei care doar se promovează. Eu fac parte din prima categorie, ca şi tine de altfel. Îmi închipui că trebuie să fie foarte trist să ai 30 de ani şi să nu fi scris nimic notabil. Să te recomanzi ca scriitor, dar să n-ai operă!

- În toate epocile au existat astfel de impostori cu gura mare, care de multe ori au făcut jocuri şi-au tras sfori, dar care au căzut în uitare imediat după moarte. La ei te refereai? În romanul "Patru bărbaţi plus Aurelius", există un astfel de personaj. Nu este însă un "caracter", ci doar ilustrează simptomul unui final de istorie.

- Sunt convinsă de asta. Presa pe hârtie a murit. Urmează cărţile, ca şi în romanul meu. În scurtă vreme, oamenii vor avea în buzunar, eventual în memoria mobilului, întreaga bibliotecă. Iar în clipele de tihnă, vor căuta - nu un nume de scriitor, nu un titlu de roman! Ci doar un cuvânt - de exemplu, "motan" -, iar într-o fracţiune de secundă li se vor afişa pe ecranul telefonului linkuri spre mii de pagini literare, în care se vorbeşte despre acest subiect. Iar printre acestea, se va afla poate şi o pagină din "Patru bărbaţi plus Aurelius". Iar, odată deschisă această pagină, printre rândurile mişcătoare (neapărat în 3D), se vor răsuci imagini şi vor foşni sunete, legate de carnea unei scriituri mişcătoare. Când cititorul va închide telefonul se va simţi mulţumit şi capabil să vorbească despre stilul şi importanţa unui prozator, din care n-a citit decât o pagină. Niciodată nu va mai avea importanţă povestea largă şi detaliată. De fapt, de multă vreme nu mai are importanţă. Un plot şi-un paragraf, ieşite din sufletul cald al unui telefon mobil - aşa va arăta literatura viitorului apropiat. Iar romanul meu vorbeşte despre acest lucru.