Teodorenii/ de Alex Goldiş

Caracteristică criticii mai tinere e, dacă nu renunţarea la principiul autonomiei esteticului, măcar creşterea interesului pentru autori care nu intră numaidecât în prima linie valorică a literaturii române. Şi nu mă refer aici doar la rediscutarea operelor puse în umbră de sistemul totalitarist, material pentru aşa-numitul revizionism, ci şi la relectura unor autori trecuţi prea uşor cu vederea de exclusivistul "canon estetic". Nu-i greu de explicat, de pildă, de ce Ionel Teodoreanu ocupă un loc central în această încercare de lărgire a criteriilor literaturii. Interesul crescut, în ultimii ani, pentru relaţia dintre literatură, public şi Media, precum şi relansarea dezbaterilor despre ce înseamnă scriitorul profesionist - sau scriitorul-vedetă - au făcut ca autorul Medelenilor să reintre într-o actualitate ce depăşeşte lejeritatea abordărilor specifice vacanţei de vară. După un capitol comprehensiv-empatic al lui Paul Cernat din Modernismul retro în romanul interbelic românesc (2009), camarazii de confesiuni şi analize despre comunism Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir (cu care a făcut o echipă inteligentă şi omogenă în O lume dispărută şi Explorări în comunism) revin cu o documentare extinsă asupra "cazului". Astfel încât admiraţia pentru opera autorului interbelic începe să depăşească interesul subiectiv al unui critic, ameninţând să devină monedă de schimb şi emblemă pentru categoria "teodorenilor" - la fel cum se vorbea, odinioară, de secta "arghezienilor" sau a "mateinilor".

Într-un fel, abordările lui Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir sunt complementare: dacă primul e mai interesat de realitatea intrinsecă a operei, al doilea se dovedeşte extrem de competent în a-i fixa avatarurile mentalitar-sociale. De fapt, prin sintagma de "realitate intrinsecă" nu mă refer atât la construirea unei estetici strict specifice romanelor lui Teodoreanu, cât la deducerea ei indirectă din desele referinţe culturale. Angelo Mitchievici se dovedeşte încă o dată, după monografia dedicată lui Mateiu Caragiale, un hermeneut extrem de atent, capabil să reţină şi să valorizeze cele mai nesemnificative detalii ale operei. El însuşi un preţios şi un livresc incurabil, criticul se amuză să refacă întreaga zestre culturală etalată de romanele lui Ionel Teodoreanu. Astfel încât ţesătura de referinţe literare, cinematografice sau plastice, refăcută cu minuţiozitate sub ochii noştri, are menirea să spulbere odată pentru totdeauna - deşi Mitchievici n-o afirmă niciodată răspicat din teama legitimă de a nu-şi supralicita obiectul - imaginea unui Teodoreanu bucolic sau naiv. La o privire mai atentă, el poate trece foarte uşor, împotriva unor argumente din propria operă, în tabăra manieriştilor şi a suprasaturaţilor de cultură. Mai mult decât o obsesie personală e gestul lui Mitchievici de a-l compara pe alocuri cu Mateiu Caragiale, scriitor situat până acum - în imaginarul literaturii române - la un antipod aproape demonstrativ.

Această reetichetare n-ar însemna încă nimic dacă comentariul lui Angelo Mitchievici ar survola doar suprafeţele culturale ale romanelor. Căci adevarata revizitare e de regăsit, pe de o parte, în foarte interesante recontextualizări tematice şi, pe de altă altă parte, în analiza foarte atentă a "specificităţilor" de imaginar. În acest sens, devine aproape reflex gestul criticului de a raporta scrierile lui Teodoreanu la orizontul marilor romane româneşti interbelice. Poate pentru prima oară, autorul Medelenilor devine demn de comparaţie - din diferite unghiuri - cu prozatori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ioan Holban, Mircea Eliade sau Mateiu Caragiale. Având în comun cu unii utopia cărţii ca "topos ficţional-compensatoriu" şi cu alţii întruparea nostalgiei după belle époque într-o prezenţă feminină bântuitoare, Ionel Teodoreanu comunică, în subtext, cu întreaga mentalitate literară interbelică. Extrem de pregnante sunt şi consideraţiile menite să probeze individualitatea universului Medelenilor. Prin glosele despre "spiritul peterpanesc" al romanului, despre tipologia erotică specifică ("Singura întâlnire posibilă, castă, este sărutul, însă şi acesta are ceva din blândeţea florilor de zarzăr, un sărut adesea pe ochi, pe păr sau al mâinilor".) sau despre alianţa ireductibilă dintre copilărie şi senectute ("Bunicii trasează frontiera acestui spaţiu patriarhal ca spaţiu al inocenţei, al purităţii copilăriei, o graniţă nevăzută, protectoare şi inefabilă"), Angelo Mitchievici devine unul dintre cei mai importanţi close-readeri ai operei lui Ionel Teodoreanu, capabil s-o reinventeze aşa cum au făcut-o, în studiile lor monografice, Adrian Marino cu Macedonski, Nicolae Manolescu cu Sadoveanu, Lucian Raicu cu Rebreanu ş.a.m.d. Păcat doar că tânărul critic n-are încă o foarte bine precizată dicţiune a ideilor. De multe ori, claritatea acestora e pusă în pericol de un limbaj pretenţios - Mitchievici vorbeşte în prea multe rânduri şi în contexte nu tocmai nimerite de "marivodaj (libidinal)", de "jocularitate" sau "conjugalitate ireverenţioasă" etc. - şi de o frazare arborescentă, înţesată de "isme": "Perspectivismul utopic al crepuscularismului moldovenesc înscrie soteriologic declinul în rama ficţiunii, fie că acesta poartă amprenta formulei de basm, naraţiune prin excelenţă cu happy end, structural maniheistă, fie că o transpune ca o revanşă în Bildungsromanul monografic al Medelenilor, intrat şi el în rezonanţa basmului şi vizând recuperarea lui genius loci, Olguţa".

Spirit mai puţin atent la litera textului dar mai sensibil la mişcările tectonice ale istoriei culturii, Ioan Stanomir reface, în monografia de peste 100 de pagini, condiţiile mentalitare care au contribuit la apariţia scriitorului, discută semnificaţia şi receptarea lui în epocă, dar şi distanţa dintre poza de VIP şi o intimitate extrem de lucidă. Dacă Angelo Mitchievici surprindea excelent tendinţele infinitezimale ale operei lui Teodoreanu, Stanomir furnizează cele mai exacte definiţii, în măsură să-i clarifice macro-semnificaţiile. Pe ecranul larg al istoriei culturale româneşti, cel mai de succes scriitor al interbelicului reprezintă, astfel, ultima verigă a crepuscularismului moldovenesc inaugurat de Russo, "autorul «epitafului» acestei Moldove decadente şi evanescente". Bine sunt creionate şi diferitele proiecţii ale autorului nu doar în interbelic - unde "mitul" întreţinut de jurnalişti şi de publicul larg intră în coliziune directă cu reticenţa tinerilor "criterionişti" -, ci şi în postbelic. Stanomir are dreptate să observe că, într-o anumită măsură, cota lui Teodoreanu a crescut imediat după "dezgheţul" din anii '60 din cauza "farmecului discret al nostalgiei «reacţionare»", îmbibat în fiecare pagină.

Mai puţin prudentă e, în schimb, încercarea de a acredita imaginea unui Teodoreanu inovator al formelor literare româneşti. A vorbi despre "natura profund experimentală" sau despre "experimentul imagistic" al prozatorului doar pentru că scrierile lui se situează la hotarul dintre romantism, sămănătorism, simbolism şi impresionism - şi a nu citi în acest fenomen mai degrabă un soi de eclectism luminat - înseamnă a aluneca în suprainterpretare. Noroc doar că astfel de pagini programatice sunt contrabalansate, la Ioan Stanomir, de ipostaza lectorului ingenuu, ataşat aproape necondiţionat de imaginarul prozatorului interbelic. Fiecare capitol se încheie cu câte o caldă confesiune-eseu despre temele "medeleniene" aplicate biografiei personale. E ca şi cum interpretul ar adânci tematic, prin propriile experienţe, universului Teodoreanu. Pasaje excelente, în care observaţia realistă se amestecă cu reflecţia filozofică şi cu un lirism discret, scrie Stanomir despre o Moldovă subiectivă, despre strada natală sau despre casa bunicilor. Nu mă pot abţine să nu citez o mostră dintr-un "teodorenian", iată, extrem de profund: "A creşte în casa bunicilor înseamnă, înainte de toate, o familiarizare bizar-melancolică cu moartea însăşi. Mai mult decât părinţii, bunicii sunt expresia acelui efemer al iubirii: nu îi poţi cunoaşte niciodată tineri cum au fost decât prin intermediul unor fotografii sau coborând pe un fir al amintirii, atât de delicat şi evanescent. Fiecare zi, fiecare an petrecut alături de ei sunt un dar al unei vieţi, dar pe care începi să-l preţuieşti cu adevărat doar atunci când simţi că sfârşitul este mai aproape ca niciodată".

Nu doar o carte frumoasă este acest Teodoreanu reloaded scris la două mâini, ci şi un volum foarte serios de istorie literară, cum tot mai puţine avem în ultima vreme, menit să retraseze cadrul pentru dezbaterile ulterioare asupra prozatorului interbelic.

Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, Editura Art, Bucureşti, 2011

ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.