POVESTEA (IV)/ de Tudor Călin Zarojanu
Al doilea capitol
- Încotro?
Ei, iată o-ntrebare! Pegas ridică din umeri şi spuse:
- Înainte!
"Înainte" se întâmpla să fie exact spre răsărit, căci se aflau şi urmau să se deplaseze pe linia imaginară care marchează latitudinea de 7 grade nord.
Porniră, aşadar, spre est, în vreme ce, în spatele lor, dincolo de inelul verde care împrejmuia Poiana Fermecată, soarele se pregătea să plonjeze în ocean. Mergeau astfel în întâmpinarea Întunericului, care nu întârzie să-i învăluie, la început precum o ceaţă umbroasă, apoi ca o vâscozitate încă transparentă, sfârşind prin a deveni un solid negru, impenetrabil.
Atunci se opriră, cu inimile galopând. Acasă, Întunericul era prilejul dulce de-a adormi cu capul sprijinit de spinarea celuilalt. Aici, însă, devenise brusc o ameninţare. Şi unde, mă rog frumos, dispăruseră stelele? Şi Luna ca un felinar?
Era-ntuneric ca-ntr-un băţ.
- Trebuie să ne oprim, şopti Pegas, ceea ce era de-a dreptul hazos, căci se opriseră deja. Dar nici lui Blackie nu-i venea să râdă. Era atât de speriat încât, mult mai devreme decât s-ar fi aşteptat nu doar ei - ci şi cei rămaşi în Poiană - întrebă fornăind:
- N-ar fi mai bine să ne întoarcem?
Pegas întoarse capul spre el nechezând supărat, gata să-l certe pentru mult prea rapida înmuiere, dar nu reuşi să spună nimic, pentru că tocmai amuţise: dincolo de tovarăşul lui de drum se vedeau doi ochi! Doi ochi uriaşi, roşii, plutind în întuneric la vreo cinci metri deasupra lor şi zece depărtare de ei (aţi reţinut oare că pe vremea aceea nu se măsurau distanţele în metri, nici timpul în minute, şi că în general nu se măsura nimic în nimic? Bine, atunci promit să nu mai pomenesc despre asta. O să continuăm să vorbim despre metri şi minute şi litri şi kilograme, numai aşa, ca să înţelegem noi cam cum arătau lucrurile, bine?)
- E ce-ce-ci-ci-ne-ne-va-va a-co-co-lo!, bâigui Pegas.
Blackie râse sănătos:
- Hei! Ai început să vorbeşti păsăreşte!
Abia după aceea mintea lui developă ce-i spusese albul prieten şi se întoarse să vadă, încremenind la rândul lui. După câteva secunde de tăcere totală, din direcţia ochilor - care nu clipiseră niciodată - se auzi un fel de şuierat:
- Bună sssssseara…
Pegas îşi regăsi o parte din siguranţă:
- Bună seara, cine sunteţi dumneavoastră?, întrebă el politicos, pentru că aşa îl învăţase mămica lui să fie, întotdeauna politicos.
Atunci ochii se apropiară - fără să coboare - şi în jurul lor, în întuneric, se contură vag un chip, apoi un trup urias. Le-ar fi fost imposibil celor doi să spună ce era, nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. Noi am putea spune că semăna la fel de bine cu un balaur şi cu o caracatiţă…
- Ssssunt Chipteriţţţa!
- Chipteriţa!?, tresăriră caii, speriaţi - nu se ştie de ce - mai mult de nume decât de arătare. După care Pegas, revenindu-şi din nou, întrebă frumos:
- Nu vă supăraţi, ce-i aceea o chipteriţă?
Arătarea începu să râdă. O!, n-aţi fi vrut să auziţi acel râs, care înfioră cuprinsul de jur-împrejur pe kilometri întregi… Era ca un horcăit, ca un tunet, ca un vas de pahare sparte, ca nişte cioburi de sticlă scrâşnite între dinţi, ca un fier târât pe piatră, ca un strigăt de agonie…
- Nu exissstă chipteriţţţe!, strigă la urmă Chipteriţa. Sssunt doar eu, sssingură, Chipteriţa!
- Şi ce vreţi de la noi?, întrebă Blackie, mai puţin politicos, pentru că mama lui îi făcuse o educaţie oarecum libertină.
Chipteriţa ignoră obraznica întrebare şi întrebă la rândul ei:
- Unde mergeţţţi?
- În Lume, răspunseră cei doi.
- Lumea e mare, observă filozofic Chipteriţa. Unde în lume?
- Înainte.
Chipteriţa căzu pe gânduri.
- Mda, spuse în cele din urmă. Înainte pare o direcţţţie bună. Bine. Aveţţţi grijă.
Şi dădu să plece. Cei doi, uimiţi că au scăpat aşa uşor, nu trecură totuşi cu vederea nuanţa ameninţătoare din ultimele cuvinte ale Chipteriţei.
- La ce să avem grijă?, întrebă Blackie.
Chipteriţa se întoarse spre ei greoi, unduindu-şi nenumăratele braţe tentaculare. Ochii ei roşii se apropiară de sus în jos spre cai şi şopti gâjâit:
- O să aflaţi!,după care se îndepărtă foşnind în noapte.
Pegas şi Blackie sughiţară. Oare ce îi aştepta? Oare cât de periculoasă putea să fie Lumea în care abia pătrunseseră?
Până una-alta, deciseră să nu se mişte până în zori. Primele raze ale soarelui îi găsiră având, la rândul lor, ochii roşii, căci nu putuseră dormi, de frică. Poate că şi Chipteriţa avea insomnii…
Dar - odată astrul galben săltat peste linia orizontului - Lumea îşi recăpătă strălucirea şi spaimele nopţii se topiră de parcă n-ar fi existat vreodată. Cei doi prieteni se scuturară de tenebre şi de frig, îşi luară micul dejun - căci în zonă creştea o iarbă minunată - şi, rotind privirile, descoperiră în apropiere un râuleţ a cărui apă era numai bună pentru a-ţi astâmpărra setea şi a-ţi drege vocea.
- Deci?, întrebă Blackie, fără să poată bănui că, zece mii de ani mai târziu, va exista o adevărată tevatură în jurul acestui cuvânt.
Pegas arătă vesel spre soare:
- Înainte!
Porniră aşadar mai departe. Peisajul părea rupt din Paradis. Mirosurile, glasurile naturii, prospeţimea aerului, căldura blândă a astrului zilei - totul transforma drumul într-o plăcere. Aproape că le venea să danseze mergând.
Spre amiază începu să se vadă desenul zigzagat al unui munte.
- Uite!, zise Pegas, o ridicătură mare de piatră, cum ţi-am spus!
Pentru că trebuiau să-i spună cumva, deciseră să-i spună chiar aşa, ridicătură. Erau la poalele ei către ora trei. Dar nu se putea trece. Peretele era prea abrupt, iar ridicătura se întindea dintr-o zare în altă zare, deci nu putea fi ocolită decât într-o viaţă de cal.
Şi totuşi, descoperiră o posibilă soluţie. Undeva în dreapta lor, deci spre sud, exista o crăpătură în peretele de piatră, părând să străbată tot muntele.
- Şi dacă nu ajungem nicăieri?
Pegas nu răspunse, dar avansă spre falia din munte, urmat de prietenul său. După doar câţiva metri erau în beznă, căci drumul era ca un tunel. Orbecăind şi lovindu-se de pereţi, erau gata să renunţe, când în faţa lor se zări o lumină. Îşi recăpătară curajul şi porniră mai departe. Nu peste mult, pereţii de piatră se îndepărtară unul de altul şi cei doi călători pătrunseră într-un spaţiu ceva mai larg care avea deasupra, departe sus, o ieşire spre lumina zilei. Înainte de a apuca să facă ori să spună ceva, auziră un schelălăit. În dreapta lor, într-un fel de cuşcă naturală, se agita ceva. Era un câine, prins cine ştie de când într-o capcană de piatră.
- Ce faci aici?, întrebă Blackie botul care se iţise printr-o crăpătură.
- Ce să fac, mă joc!, răspunse cu obidă câinele, pe care îl chema Câine.
- Vreau să zic: cum ai ajuns aici?, se corectă musafirul.
- Am fost blestemat, răspunse Câine.
Cei doi cai schimbară o privire rapidă şi deciseră că e mai urgent să-l elibereze decât să înţeleagă ce e cu el.
- Dă-te!, spuse scurt Pegas, întorcându-se cu spatele, şi câinele pricepu repede, ghemuindu-se în fundul închisorii lui. Frumosul cal alb începu să izbească stâncile cu copitele din spate, în vreme ce tovarăşul lui supraveghea atent operaţiunea, căci exista riscul unei prăbuşiri. Din fericire, aceasta nu se produse. În schimb, eforturile lui Pegas fură încununate de succes: în câteva minute deplasase bucăţile de piatră suficient de mult pentru ca prizonierul să se poată strecura afară, nu fără a se juli serios.
Dar ce mai conta! Era liber! Se gudură imediat, recunoscător, pe lângă cei doi, se scutură de praf, apoi întrebă:
- Încotro?
Se vede treaba că erau toţi nişte fiinţe cu spirit practic, care nu se lungeau la vorbă.
- În Lume, răspunse Pegas.
- Pot să vin şi eu cu voi?
- Sigur că da. O să ne povesteşti pe drum. Apropo, ştii cumva dacă drumul ăsta duce de cealaltă parte a muntelui?
- Da, cred că da.
Porniră. Slavă Domnului, calea nu se îngusta la loc, totuşi erau siliţi să meargă în şir indian, într-o formaţie care avea să se repete întotdeauna în lunile următoare: Pegas deschizător de drumuri, Blackie asigurând spatele pe sistemul "urma scapă turma", iar restul la mijloc. Restul, deocamdată, era format din Câine, care începu să povestească. Se născuse la poalele unui deal şi trăise o vreme fără griji alături de ai lui, până ce, într-o zi, o vrăjitoare se abătuse prin acele ţinuturi. Câine habar n-avea că e vrăjitoare, de fapt habar n-avea că există vrăjitoare, el văzuse doar o babă urâtă şi antipatică, pe care a lătrat-o ca atare. Vrăjitoarea s-a speriat şi s-a enervat. Nu toate vrăjitoarele sunt urâcioase şi răzbunătoare, dar asta era, drept care îl blestemase pe Câine să fie închis într-o cuşcă de piatră, în fundul defileului în care îl găsiseră, doi ani mai târziu, Pegas şi Blackie. Doi ani, da! Doi ani îngrozitori în care supravieţuise bând apa care se scurgea în răstimpuri de pe munte şi ciugulind firimituri de hrană aduse de vânt. Tristă poveste, din fericire terminată acum.
- Ei!, zise vesel Câine, pe post de încheiere, acum Lumea e şi a mea!
După care, însă, se încruntă brusc:
- Dacă avem grijă...
Cei doi cai tresăriră:
- Aşa ne-a spus şi Chipteriţa!
- V-aţi întâlnit cu Chipteriţa!?, fu rândul căţelului să tresară. Şi nu v-a mâncat!?
- Stai aşa!, zise Pegas. Las-o pe Chipteriţă, îţi povestim după aia. Zi întâi la ce trebuie să avem grijă!
Câine îi privi speriat şi abia şopti:
- Să nu le întâlnim...
- Pe cine?
El nu răspunse imediat, aruncând în jur căutături îngrozite.
- Pe cine!?, insistară ei, şi atunci el spuse, abia auzit:
- Pe ele... cele care sunt atât de crude şi de sălbatice... pe Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz!!