Opinie Dan Armeanu: Grecia: cum a ajuns procesul de convergenţă la zona euro să se transforme într-unul de divergenţă

În acest moment, Grecia se află pe marginea prăpastiei pentru că ponderea datoriei publice în PIB este de peste 140%, iar măsurile de austeritate şi de reformare a sistemului public întâmpină o rezistenţă puternică din partea populaţiei.

Colacul de salvare întins de FMI şi UE anul trecut, care a îmbrăcat forma unui împrumut de 110 mld de euro, nu a fost suficient. Din cauza riscului mare de a intra în default pe care Grecia îl prezintă şi pentru a se evita riscul de contagiune, FMI şi UE pregătesc un nou bailout pentru această ţară.

Este mai puţin cunoscut faptul că, din punctul de vedere istoric, prima restructurare a datoriilor publice care s-a produs a fost în antichitate, într-o formă simplistă, tot în cazul Greciei. Se pare că cetatea Greciei s-a împrumutat mult peste posibilităţile sale, iar din estimările unor specialişti în istoria economiei valoarea datoriei era de aproape 210% din echivalentul PIB-ului acelei perioade. Mai mult, de la câştigarea independenţei, în 1821, şi până astăzi, Grecia s-a aflat în default de multe ori şi o perioadă îndelungată de timp (peste 90 de ani - ca perioade însumate) în restructurări de datorii publice.

Cel puţin din punctul de vedere scriptic, este de apreciat că Grecia a reuşit să îndeplinească cerinţele pe care le reclamă procesul de convergenţă pentru a adera la spaţiul euro.

Ceea ce trebuie să dea de gândit este faptul că a transformat acest proces de convergenţă, într-o perioadă de numai câţiva ani după aderare, într-un proces de divergenţă economică.

După aderarea la spaţiul euro, Grecia a înregistrat o creştere economică rapidă. Dar creşterea nu a fost sustenabilă. Modelul a fost asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în România în ultimul deceniu. Astfel, Grecia s-a dezvoltat pe baza consumului fară producţie, acesta fiind susţinut de importuri şi de împrumuturi masive. Grecia a fost încurajată să se împrumute şi de costurile reduse de finanţare oferite de statutul de ţară membră a zonei euro în condiţiile unei presiuni inflaţioniste ridicate. Ratele reale de dobândă extrem de reduse şi de multe ori negative au descurajat economisirea şi au determinat fuga capitalurilor private autohtone în străinătate.

Deşi indicatorii macroeconomici înregistrau valori îngrijorătoare încă înainte de criză, totuşi Grecia a putut să acceseze împrumuturi masive beneficiind de garanţia aderării la spaţiul euro. În schimb, în perioada de început a crizei economice această garanţie s-a volatilizat şi odată cu ea şi capitalurile străine. Exodul, atât al capitalurilor autohtone, cât şi al celor străine, a lăsat Grecia pradă crizei economice.

Tabloul economic al Greciei poate fi completat prin investiţii haotice şi neproductive, sistem bugetar supradimensionat, decalaj mare între remunerarea sistemului public şi productivitatea muncii, politici bugetare expansioniste, aplicarea de măsuri pro-ciclice, deficite structurale mari şi acumularea accelerată de datorii.

Practic, procesul de divergenţă a început încă din primii ani de după aderarea la spaţiul euro, când Grecia a ieşit din zona admisibilă a criteriilor de convergenţă. În acest sens, ponderea deficitului bugetar în PIB a cunoscut un proces continuu de creştere, în primii ani de după aderare s-a dublat şi a atins în câţiva ani valori şi de peste 14% din PIB. De asemenea, procesul de divergenţă economică s-a amplificat în timp, iar ponderea datoriei publice în PIB a ajuns la 142% în anul 2010.

Astfel, Grecia, în acest moment, a ajuns un exemplu de hazard moral manifestat la nivel macroeconomic. UE nu a intervenit la momentul oportun şi nu a sprijinit Grecia pentru că ar fi încurajat un comportament iraţional ce presupune consum excesiv pe acumulare de datorii, care generează profunde dezechilibre macroeconomice.

De altfel, această reticenţă de a ajuta Grecia se manifestă în continuare la nivelul statelor care au avut un comportament raţional şi au realizat ajustările fiscale necesare pentru evitarea derapajelor generate de criza economică, iar acum trebuie să plătească pentru comportamentul iraţional al Greciei.

Statele din UE vor să limiteze expunerea propriilor contribuabili atât din motive politice, cât şi din cauza austerităţii la care aceştia au fost supuşi în ultimii ani. Din aceste motive se cere tot mai insistent ca investitorii privaţi, în special băncile şi societăţile de asigurări, să participe la o restructurare ordonată a datoriilor în scopul distribuirii echitabile a pierderilor.

Însă, dacă Grecia intră în default sau dacă are loc o restructurare haotică a datoriei, efectele asupra zonei euro pot fi dezastruoase. Este necesară o restructurare a datoriilor greceşti şi se caută o soluţie să restructureze datoria fără ca pieţele şi agenţiile de rating să încadreze restructurarea ca un default. Este un cerc vicios din care greu se va ieşi.

Practic, UE se află pe un butoi de pulbere, iar scânteia nu vine numai din Grecia. Să nu uitam de Portugalia şi Irlanda care au pierdut deja legătura cu pieţele financiare, de Spania, de Italia care are o pondere a datoriei în PIB de 119% sau de Belgia care a trecut de 90% pondere a datoriei în PIB. În acest context, UE nu-şi permite să piardă Grecia pentru că s-ar declanşa o reacţie în lanţ cu urmări greu de evaluat. Probabil se va mai trage de timp cu ajutorul unui nou bailout, dar restructurarea datoriilor nu poate fi evitată, în orice formulă va fi aceasta.