Despre papirus şi CD-ROM/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 01.07.2011

La începutul acestui an am asistat la un eveniment foarte important care priveşte cartea şi despre care am şi scris la această rubrică - lansarea primelor douăzeci de cărţi electronice ale Editurii Humanitas şi fireşte, a secţiunii Humanitas digital. Noroc că de faţă, spre a explica unora ca mine speriaţi de barbarisme şi cam nepricepuţi la tehnica de ultima oră, era şi Paul Balogh, tânărul director al noii divizii, care a oferit cu generozitate informaţii şi a înlăturat temeri.

Aşa am aflat - şi am şi scris despre asta - ce este un e-book, adică un fişier, adică un PDF, o carte paginată dar eliberată de constrângerile paginaţiei. Ca să citeşti acest fişier, ai nevoie de un aparat special, care se numeşte e-reader. Mai înainte de e-reader a fost cerneala electronică, e-ink, cea care dă micului ecran o luminozitate ce nu oboseşte ochii, asemănătoare hârtiei. Un e-book ar trebui să fie foarte ieftin - la noi pare să fie, în străinătate e mai scump, culmea, decât cartea obişnuită. Într-un e-reader poţi stoca zeci de mii de e-bookuri, în care poţi intra oricând, aparatul permiţând căutarea, notarea "pe margine" fără să strici "cartea", sau "updatarea" cărţii cu o nouă ediţie cu corecturi făcute între timp. Au apărut şi primele e-readere româneşti, Evobook, fabricat de Evolio.

Mă întrebam atunci ce viitor vor avea cărţile electronice în România? Probabil că da, îmi spuneam, piaţa de acest gen este foarte dinamică, mai ales pentru generaţia tânără şi mai ales dacă nu vom dori trecerea radicală, peste noapte, la noul sistem de lectură. Mă mai întrebam dacă va dispărea obiectul carte tradiţională?

Primele răspunsuri aveam să le primesc în mai puţin de o jumătate de an, la Târgul de carte Bookfest 2011, desfăşurat la sfârşitul lunii mai. Atunci am înţeles că suntem cu adevărat la începuturile cărţii electronice şi că nu prea am de ce să mă tem că va dispărea cartea tradiţională, cea pe hârtie. Din diverse motive, nu neapărat economice, chiar şi tinerii nu se înghesuie să cumpere e-readere, iar descărcările de cărţi electronice au fost cu mult sub aşteptările iniţiatorilor proiectelor de digitalizare. Probabil nu vor recunoaşte decât cu jumătate de gură...

Poate există raţiuni explicabile, în care nostalgia se amestcă cu puterea de cumpărare, deşi luate în ansamblu şi pe termen lung, cărţile electronice ar trebui să le bată de departe pe cele pe hârtie. Poate n-a existat suficientă promovare ori chiar editorii tardiţionali vor fi pus frână, simţind sabia deasupra capului. Nu vreau să revin asupra avantejelor şi dezavantajelor fiecărui sistem, nici asupra faptului că încă puţini apelează la librăriile online, chiar şi pentru produsele tradiţionale. Sunt convins că tehnica merge după regulile ei, nu ţine seama de dorinţele oamenilor şi ceea ce este logic într-un proces se va împlini indiferent că vrem ori nu.

Veau să insist însă de astă dată asupra unei idei pe care am mai subliniat-o şi oricum nu-mi aparţine, doar o promovez şi eu. Anume că atât biblioteca de hârtie, cât şi cea electronică ar trebui şi ar putea să coexiste. Aş aduce un argument pe care l-am aflat recent, ca un fel de revelaţie, citind una din cărţile ultime ale lui Alberto Manguel. Entuziasmul digitalizării bibliotecilor ar putea păli în faţa constatării că un CD-ROM are o durată de viaţă de doar 10 ani. Papirusurile de acum două mii de ani pot fi citite şi azi şi la fel mai pot fi şi cărţile tipărite cu decenii în urmă, fie şi pe cea mai proastă hârtie. Fireşte, peste noapte, cum s-a întâmplat adesea în ultimii douăzeci, treizeci de ani, se poate descoperi un nou suport de informaţie care să concureze cu longevitatea papirusului. Să-l aşteptăm, bucurându-ne de cartea pe hârtie. Sau de cea electronică, după preferinţe.

Categoric nu cred, cum spunea prietena Doina Ruşti într-un recent interviu publicat de ziarul nostru, că "în scurtă vreme, oamenii vor avea în buzunar, eventual în memoria mobilului, întreaga bibliotecă". Sau eu, cel puţin, nu voi apuca vremurile acelea...

STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista Lumea, a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.