Ce caut eu la colţ de stradă?/Călin Hentea

Deşi sunt născut în Braşov (pe vremea aceea se numea încă Oraşul Stalin), de la vârsta de şase luni sunt bucureştean. Am avut parte şi de centru şi de periferie, nici prea, prea, nici foarte, foarte: de la zona Mântuleasa la bulevardul Dinicu Golescu, de la poalele Chirigiului în umbra căii Dorobanţi şi, în fine, la Piaţa Gorjului... În funcţie de ceea ce s-a întâmplat în viaţa mea câtă vreme am locuit acolo, îmi place sau nu să trec prin respectivul cartier, de care însă parcă nu m-am ataşat niciodată cu adevărat, aşa cum ceva indefinit mă leagă de casa de la poalele Tâmpei, de pe strada Castelului, unde ştiu că m-am născut, dar nu-mi amintesc absolut nimic. Încă ceva: nu-mi place deloc la ţară, pe pământ, printre copaci, muşte, miasme, vaci, căţei şi găini. Am alergie.

Cu un astfel de pedigree citadin încărcat în memoria mea afectivă, m-am hotărât să scriu despre ceea ce simt şi văd şi miros şi aud în Bucureşti de câteva zeci de ani încoace, dintr-o cruntă exasperare şi o irecuperabilă tristeţe: nimic, sau aproape nimic din ceea ce simt, văd, miros şi aud în Bucureşti nu-mi mai place - o entitate devenită obeză şi diformă, care consumă la întâmplare, fără să-i mai pese de nimic. Mă simt străin şi de acei oameni care se numesc bucureşteni, sau poate în primul rând de ei şi de mizeria, de gălăgia, de urâtul şi de putoarea pe care le produc. Sunt perfect conştient că nu am nici o şansă de a evada - unde, Doamne? - din Bucureşti, cum nici nu întrevăd vreo cale de împăcare a mea cu oraşul în care sunt condamnat să trăiesc. De aceea m-am hotărât să scriu. Nu pentru a "pângări" tendenţios şi nepatriotic scumpa noastră Capitală şi nu doar pentru a-mi exorciza Urâtul, ci pentru a-l confrunta cu acel Urât sau Frumos al altora şi astfel, poate, pentru a-l vindeca... într-o bună zi.

Pastilele care vor urma pot fi citite şi ca un ghid anti-turistic. De fapt, acum îmi dau seama că în acestă retorică alb / negru mi-am însoţit şi puţinii musafiri occidentali pe care i-am primit în Bucureşti, ne-ocolind bălţile multilaterale şi rahatul uscat din mijlocul trotuarului sau clădirile emfatice (inevitabila curiozitate pentru "Casa lui Ceauşescu" pe care cu greu o pot accepta drept Palatul Parlamentului), pentru a-i putea convinge de măcar un colţ de stradă cu adevărat frumos, care ar putea sugera, cumva, ceva legat de ideea de "Micul Paris". N-am ştiut niciodată să etalez explicaţii arhitectonice docte, să argumentez sincronisme culturale cool sau să înşir poveşti şi anecdote istorice fără sfârşit. Am spus atunci şi scriu acum ceea ce, cu amar şi furie, simt, văd, miros, aud, pândind, fără vreun gând rău ascuns, la fel precum "Omuleţul din canal" - mascota din bronz a oraşului Bratislava (foto 1), sau poate precum acel "Paparazzo", tot din bronz şi tot din centrul vechi al capitalei slovace (foto 2), paşii oamenilor, temelia zidurilor şi praful de pe stradă.