Blestemul fotoliului 32 (II) şi sfertul academic/ de Daniel Nicolescu

"Iată-vă. Iată-vă în sfârşit! Ales pe 26 martie 2009, aţi fost primit astăzi, după 27 de luni. V-am aşteptat îndelung. Totuşi, felul în care v-aţi regizat campania, cu surle şi tobe, părea să vestească via dumneavoastră nerăbdare de a veni alături de noi. Au început să curgă pretextele. Fie alegerea croitorului, care vă chinuia prea mult. Fie perioada anului, de temut pentru persoanele alergice. Fie proasta poziţionare a astrelor. Dar, mai presus de orice, a fost vorba despre redactarea discursului dvs, care vă cufunda în anxietate…"

François Weyergans s-a lăsat toată viaţa aşteptat. Primul roman, "Salomé", l-a scris la 19 ani şi l-a publicat de-abia după alţi 25. A anunţat apariţia romanului "Trois jours chez ma mère" (Premiul Goncourt 2005) cu şapte ani înainte să-l publice şi cam cu cu tot atâţia înainte să-l scrie (cartea a fost redactată, se pare, cu câteva luni înainte de apariţie). S-ar zice că suferea, flaubertian, de angoasa stilului, dar, de fapt, omul se chinuia nu să rescrie, să reconstruiască, să finiseze, ci să se apuce de scris. Micuţul Godot şi-a extins, treptat, haloul de etern aşteptat şi în afara scrisului.

Asta pentru că vrea să sâcâie şi să atragă atenţia celor care chiar înseamnă ceva pentru el. Cu noi, ceilalţi, omul ştie să fie plin de civilitate. L-am cunoscut în 2006, la Bucureşti, unde venise să-şi lanseze cartea proaspăt tradusă ("Trei zile cu mama", editura Polirom) şi am petrecut o seară de vis în compania lui, a lui Bogdan Alexandru Stănescu (coordonatorul Bibliotecii Polirom), a soţiei lui, Oana Boca şi a traducătorului cărţii, Dan Radu Stănescu, la o locandă bucureşteană.

Fals timid, cenuşiu în îmbrăcăminte, neras, arborând un soi de jovialitate tristă, a sosit, matematic, la ora convenită. Ne-a delectat, în timpul unei cine prelungite, cu zeci de povestiri şi anecdote despre viaţa scriitoricească franceză, l-a luat (cordial) peste picior pe amicul Houellebecq (căruia tocmai îi "furase" Goncourt-ul), precum şi pe alţi confraţi din Hexagon.

În schimb, şi-a răsfăţat delirant ego-ul, pe măsură ce se înmulţeau paharele de vin băute, a sporovăit despre tirajele faraminante (???) pe care le obţinuse în Extremul Orient cu ultima lui carte şi a declarat, cu deplină onestitate, că nu ştie ce va conţine următorul lui op literar. Dacă e să rezum personajul, aş spune că e un maliţios capabil de tandreţe, un confuz care ştie prea bine ce vrea de la viaţă.

Iar în momentul de faţă, chiar şi-a văzut visul cu ochii: a ajuns sub Cupolă, dar mai ales a fost aşteptat sub Cupolă. În privinţa blestemului pe care-l aduce fotoliul în care va şedea (asta dacă va catadicsi vreodată să participe la sesiunile academice), F.W. s-a declarat imun, căci nesuperstiţios.

Între timp, povestea fotoliului 32 face valuri şi naşte bestseller-uri. Mergând pe urmele lui Gaston Leroux (care scria, în 1911, "Le fauteuil hanté"), fiica lui Maurice Rheims, Nathalie, a imaginat un "policier" adorabil - "Le fantome du fauteuil 32", care ţese laolaltă istoriile tenebroase pe care fotoliul 32 le-a născut în decursul timpului, începând cu cea mai sinistră, cea a lui Loius-Simon Augier, primul nemuritor care şi-a pus singur capăt zilelor, în 1816.