Marea evadare/ de Felix Nicolau

Atâtea reacţii a stârnit "Cartea Alcool" (Editura Charmides) a lui Ion Mureşan, încât ar fi fost păcat să mă bag şi eu în ciorbă, în loc să savurez spectacolul. Şi, în general, nici nu-mi face plăcere să scriu despre cărţile pe care se aruncă buluc toţi criticii. E ca şi cum aş purta haine la modă, ceea ce nu-mi stă în fire. Arhicunoscut-admiratul "Muri" este însă un om atât de viu şi natural, încât nu mă pot abţine. Deşi mai că aş scrie despre autor, mai degrabă decât despre carte: ah! ce lansări politizate am trăit împreună, ce comentarii la dansul de salsa înşurubat la 2 metri de noi am construit...

Aproape că suntem în Parisul decadent al secolului 19. Aproape zic, pentru că sarcasmul şi spleenul sunt înlocuite de buf, ridicol, absurd: "In faţa cârciumii,/rezemate în cârji,/două femei bătrâne discută în şoaptă,/conspirativ,/despre Marele Plan al lui Dumnezeu" (A venit toamna). În buna tradiţie a poeziei de boemă şi mahala, derizoriul este în relaţie nemaipomenită cu eternitatea. Derizoriul metafizic musteşte în versuri. Tot volumul este astfel un fel de commedia dell' arte în care rolurile sunt interpretate de un fel de nebuni întru Dumnezeu ce-şi ascund sfinţenia după obscenităţi şi come alcoolice. Chiar dacă evită figurile de stil, poetul întoarce rimele cu lopata, conştient de farmecul lor. Ion Mureşan vrea să fie un poet cantabil, un şarmant blestemat: "Tu, ce iubit-ai mandravela/ce-avea-n dotări soldatul rus,/dădeai acum la manivela/vremilor ce-au apus" (Poem ocazional).

Înrolarea la poeţii blestemaţi se face şi prin culturalizarea percepţiei. Propriu-zis, prea puţin se remarcă din lumea exterioară, care este covârşită de cea interioară, unde iar predomină amintirile livreşti. Din cărţi se naşte cântecul. Să zaci la crâşmă are rost în două situaţii: 1. să (-ţi) povesteşti impresiile de lectură, sau 2. să te sinucizi, în sensul pe care-l întrevedea Michel Foucault când spunea că trebuie să lucrăm toată viaţa la sinucidere. Cântecul Arpentorului brodează pe partitura kafkiană: "el e arpentorul, el e Simulantul,/e singurul care a dat parola greşită,/el ştie că adevărul e falsul", şi se continuă cu o metaforă superbă: "şi am ştiut că adevărata viaţă e în acte că fluturii sunt/timbrele care ne legalizează vederea". Arpentorul din Castelul venise să măsoare, să delimiteze şi să facă dreptate funciară. Numai că birocraţia îl împiedică, tocmai ea care dă impresia exactităţii. Or, de aici ţâşneşte jetul absurdităţii: să parafezi şi să întreţii haosul producând structuri şi parastructuri. Ordinea se anulează pe ea însăşi când e la mâna ştampilelor.

Gustul pentru parodia culturală a şaptezeciştilor este firul roşu al cărţii. În Amantul bătrân şi tânăra doamnă beţivul declamă din Pound printre băltoace, interval în care tânăra însoţitoare este violată de nişte tinerei. Dar noi nu vedem decât rezultatul şi gingăşia zărghită a îmbătrânirii voite: "Din multă iubire - zice - în doi ani o să fiu ca şi dumneavoastră,/să nu vă mai fie ruşine cu mine/seara la bar!".

Aproape fiecare poezie pare un camuflaj pentru alt text. Palimpsestul sentimentaloid oscilează chicotitul înfundat cu melancolii metaforizate: "Cârciumă muncitorească, ce cauţi tu pe malul/râului? Şi ce caută ochii mei/în apele acelea murdare care sting/una câte una lumânările/ce ard voioase pe zidurile galbene/ale abatorului?" (Mila).

De unde şi Sentimentul mării într-o cârciumă mică. Una dintre calităţile parodiei, în viziunea Lindei Hutcheon, era şi empatizarea cu opera parodiată. Ca să parodiezi, nu ajunge doar inteligenţa. Multe dintre aceste poeme teatrale ar putea fi înţelese ca o parodie extraordinar de subtilă. Totul este atât de negru, disperat şi sfidător, încât volumul apare dintr-odată ca unul programatic. Iubirea, religia, arta şi viaţa sunt privite printr-o lentilă ultrarafinată şi dramatizată. Religia: "Luminează, Doamne, luminează,/smulge-mi carnea negrului păcat./Groapă oarbă în cuvânt mi-aşează,/întru văzul Tău, nelimitat!" (Rugăciune). Arta furioasă şi obscură: "eu cânt forţa neagră din capul meu,/la ordinul forţei negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec" (Cântec negru). Şi, în sfârşit, dragostea: "Spion sub piele sângele-i trădează/vechi hărţi şi mici secrete militare./Ea ţine roi de fulgere-n pahare./Privirea ei excită şi castrează" (Poem de dragoste).

Probabil că cele mai bune piese ale cărţii sunt viziunile delicat-suprarealiste, ronţăite din interior de relectura parodică. În Pahar, "îngeraşii de pahar" încing hore şi cântă "Vine, vine primăvara", ori "totu-i vis şi armonie". Cântec de leagăn avansează până în coşmaresc: "Mie în somn mi-au îngheţat mâinile,/pentru că în somn e foarte frig./M-au trezit şi mi le-au tăiat.//Dormi, puiul mamii, dormi!". Nu pot să nu remarc contiguitatea cu aluzivitatea simbolică a poeziei lui Ioan Es. Pop, alt scriitor care piteşte sensuri mari sub lumi umile. Doar că Ion Mureşan nu se poate abţine de la jocul de-a râsu-plânsu şi de la proiecţiile parabolice.

Pentru mine, ombilicul volumului este poemul Bătaia, cu violenţa lui duhlie ("Ti-am fost ca un frate, mă, porcule,/ţi-am adus flori când te-ai însurat,/ţi-am fost martor la divorţ şi tu...") şi declamaţiile aburite ("Mă, io-s reîncarnarea lui Hegel şi a fraţilor Petreuş/într-o singură persoană, mă, nu vă puneţi cu mine!"). "Cartea alcool" va fi adulată şi cântată sau uitată. Important este că nu poţi trece peste ea cu indiferenţă. Tocmai pentru că pare produsul altor vremuri, în care indiferenţa era un păcat, o ruşine.

FELIX NICOLAU este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ ("Anticanonice", "Homo imprudens", "Eroismul eminescian"), un roman ("Tandru şi rece") şi versuri ("Bach, manele & Kostel", "Salonul de invenţii"). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.