Despre virtuţile unui jurnal adevărat. „Zen”/ de Stelian Ţurlea

Nu ştiu dacă au început să se publice cronici la ultima carte a lui Mircea Cărtărescu, "Zen", jurnalul anilor 2004-2010, lansat la Târgul de carte Bookfest, în urmă cu o lună. În mod cert nu vor fi numai întâmpinări pozitive, e posibil ca vocile celor nemulţumiţi să fie mai numeroase. Chiar nu contează. Sensul acestor rânduri este nu atât să facă o cronică, cât să sublinieze o seamă de caracteristici ale genului de jurnal pe care îl scrie Mircea Cărtărescu, unul cu adevărat literar. Şi rar. Mă voi strădui să privesc lucrurile din două unghiuri de vedere.

Există sute, chiar mii de jurnale publicate pe toate meridianele lumii, în care autorii lor notează cu satisfacţie şi acribie, de pildă, ora vizitei cutărui personaj, dacă au băut o cafea ori o sticlă de votcă, cât de mult şi-au bârfit cunoştinţele şi oraşul, dacă au ajuns ori nu acasă în patru labe de la vreo sindrofie, toate durerile de burtă, de dinţi, de cap, orele la care au plecat şi la care s-au întors de la slujbă, cum era îmbrăcat cutare, cum s-a făcut de râs cutare în nu ştiu ce împrejurare etc. etc., amănunte care poate interesează iubitorul de cancanuri, istoricul, istoricul literar sau genealogistul, dar care, din punct de vedere strict literar, sunt absolut inutile. În general, cel care scrie se străduieşte să se prezinte într-o lumină cât mai favorabilă. Spre deosebire de acestea, jurnalul despre care discutăm acum este în proporţie de nouăzeci la sută unul de idei - frământările legate de gestaţia şi scrierea unui roman, de primirea lui, despre cărţile pe care autorul le citeşte sau pe care şi le aminteşte în legătură cu creaţia acelui moment. Or, să scrii 600 de pagini despre aceste lucruri, care se adaugă sutelor de pagini ale celorlalte două volume la fel de substanţiale, în mare măsură aidoma, înseamnă că autorul lor este cu adevărat frământat de ceea ce aşterne pe hârtie, pentru că, fapt extrem de important, nu se repetă, ba chiar transmite un sentiment de crescendo ideatic. Este jurnalul unui personaj, care este scriitor, dar nu un personaj-scriitor în general, ci scriitorul Mircea Cărtărescu. Nu rămâne decât să accepţi sau nu.

Pe de altă parte, analizând subiectiv, cred că foarte mulţi scriitori, fie că o recunosc ori nu, se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în frământările acestea. Aproape toţi sunt constrânşi să găsească surse de supravieţuire, eventual scriind pentru ziare texte care îi îndepărtează de creaţia lor, uneori chiar o urâţesc. Din fericire pentru el, Mircea Cărtărescu n-a adăugat acestor frământări dilema montherlantiană, că familia sau iubirea pentru o femeie l-ar putea împiedica să creeze - rezultatul în cazul lui este o căsnicie fericită pentru care nu încetează să-i mulţumească lui Dumnezeu. Cărtărescu nu se sfieşte să-şi recunoască temerile - că nu va fi în stare să-şi îndeplineacă planurile, că scrisul său ajunge "pe pilot automat" şi devine "înspăimântor de prost" - de parcă "aş fi complet decerebrat" -, că apare o discrepanţă între ceea ce vrea să scrie şi ce scrie cu adevărat, că are momente în care e incapabil să-şi aştearnă gândurile pe hârtie şi e cuprins de panică, convins, mai degrabă în joacă, de sfârşitul vieţii sale ca prozator. Prin aproape toate aceste temeri şi frământări trece orice creator adevărat care se confruntă cu înspăimântătoarea trudă de a aduce lumea din mintea lui, inventată şi virtuală, la cunoştinţa şi pe înţelesul semenilor din lumea reală.

Unde mă despart de autorul acestui formidabil jurnal, deşi mă străduiesc să-l înţeleg, este în obsesia receptării. Fireşte că oricare scriitor are nevoie de public, nu scrie nimeni pentru sertar sau pentru posteritate, e plăcută recunoaşterea, întâlnirea cu cititorul, intercondiţionarea cu reacţiile lui. Dacă ai şansă. Mircea Cărtărescu este probabil cel mai citit scriitor român, cărţile sale se tipăresc în tiraje ameţitoare în comparaţie cu ale celorlalţi, se scrie mult despre el, este cel mai tradus scriitor român, aproape în toate limbile, este cel mai premiat scriitor român, şi totuşi el e nemulţumit când trec câteva luni şi n-a scris nimeni despre el, când apare o cronică negativă, când un cutare îi reproşează ceva, când nu-i apar nu ştiu ce titluri în limba cutare, sau îi apar cu întârziere, când nu ia nu ştiu ce premiu (fireşte, întâi de toate, obsesia Nobelului). Enorm de mulţi scriitori sunt aidoma frământaţi, au frustrări, invidii şi nemulţumiri similare (eu însumi cunosc mai mulţi), numai că ei n-au ajuns la sinceritatea dezarmantă a lui Mircea Cărtărescu. Orice creator este teribil de orgolios, dar, în cazul lui, orgoliul e vecin cu paranoia. Pentru că întrebarea firească ar fi: După ce obţine toate lucrurile după care tânjeşte, şi pe care în mare măsură le obţine, cum va mai reacţiona? Mereu îi va lipsi ceva. Într-un fel, îşi dă singur răspunsul, în acelaşi jurnal de admirat: "«Pentru cine scrieţi?» - mă tot întreabă peste tot, până şi la fierul de călcat. Pentru cine scriu, Dumnezeule mare? Pentru cei care admiră şi critică decent, adică pentru cei ce comit actul decent de a înţelege. Sau nici măcar pentru ei."