Turnul Colţei, o obsesie/ de Emanuel Bădescu

Aidoma celorlalte capitale europene, Bucureştii ar fi fost îndrep­tăţiţi să aibă un simbol reprezentat de o construcţie aparte, respec­tată sau adorată de populaţie. Un asemenea simbol ar fi putut deveni Turnul Colţei dacă...

Dacă Bucureştii n-ar pluti, uneori, ca o corabie, pe valurile seismelor, dacă n-ar fi existat patima înnoirii prin şterge­rea urmelor din trecut, dacă primarii s-ar fi îngrijit şi de conservarea monumentelor ori cel puţin ar fi refuzat demolarea lor. Trebuie spus că poporul Capitalei, născut şi crescut vreme de aproape două veacuri la um­bra falnicului turn, îl socotea "podoaba oraşului", iar în folclorul local pătrunsese expresia "înalt cât Turnul Colţii", după unele estimări el având circa 80 de metri, înălţime apreciabilă într-un oraş în care clădirile cele mai înalte - până la jumătatea secolului trecut - rareori depăşeau 15 m. Dintr-o mărturisire de epocă, aflăm că "se vedea departe de Bucureşti cale de 3 ceasuri, iar când era senin şi mai departe".

Cum îl vedem în desenul slugerului Nicolae Otetelişanu, turnul avea o arhitectură străină acestor locuri, de inspiraţie nordică, supleţe şi distincţie. Aceste caracteristici de ordin general par să-l confirme pe Sulzer, care, în "Gesehichte des transalpinischen Daciens", editată la Viena in 1787, spune că la înălţarea Turnului au lucrat soldaţii sue­dezi găzduiţi de Constantin Brâncoveanu după bătălia, pierdută de ei, de la Poltava. Lucrările au fost încheiate în 1715, cum aflăm din pisanie:

"Această înconjurare de zid, cu toată coprinderea din temelie, s-au zidit de dumnealui jupân Mihai Spătarul Cantacuzino, carele fiind coprins de dumnezeiască râvnă, toate acestea foarte înfrumuseţate a făcut precum se vede, pentru mărirea şi slava iui Dumnezeu şi pentru veşnica pomenire a dumnealui şi a tot neamul dumnealui şi s-au săvârşit în zilele lumina­tului Domn a toată Ţara Românească, Io Ştefan Vodă Cantacuzino, fiind Arhiereu - Mitropolit prea sfinţitul părinte Antim în anul 1715". Înce­put în vremea lui Brâncoveanu, Turnul ce servea de clopotniţă mănăstirii şi bisericii Colica a fost săvârşit sub domnia lui Ştefan Cantacuzino, fiind aşadar martor la mazilirea familiei Brâncoveanu cât şi la mazilirea Cantacuzinilor, toţi morţi prin moarte violentă în urma intrigilor ţesute la Constantinopol de învinsul de la Poltava, Regele Carol al Xll-lea al Suediei - indirect prin soldaţii săi - unul din constructori...

Până în 1802, Turnul Colţei a stârnit admiraţia şi condeiul tutu­ror călătorilor străini, faima lui ajungând departe, în aproape toată Europa, cartografii marilor cancelarii neuitând să-l menţioneze în gra­vurile lor imaginare care înfăţişau Bucureştii. Alături de Dâmboviţa, era singurul reper real. Probabil, pentru cancelariile europene, el semnifica mult mal mult: taina intrigilor Regelui Suediei, taina hotărârii Înal­tei Porţi de a instaura domniile fanariote şi cine ştie câte alte mistere ale istoriei. Dar Turnul Colţei se afla încă din construcţie sub semnul şi mai tainic al fatalităţii. În data de 14 octombrie 1802, la ora 1 după-amiază, s-a dezlănţuit un cutremur care a durat două minu­te şi jumătate. "Mişcările pământului - nota îngrozit Dionisie Fotino - semănau cu acelea ale valurilor". Cutremurul - intrat în istorie prin sintagma "Cutremurul cel mare" - a şubrezit toate construcţiile de pia­tră şi de cărămidă ale oraşului, a retezat falnicul turn de la jumătate, aşa rămânând pană la demolare. Imaginile parvenite din secolul al XIX-lea ni-l prezintă ca pe o ruină colosală, deloc atrăgătoare privirii. Sub Cuza i s-a ataşat un etaj grosolan de scândură, pentru a fi folosit ca "foişor de foc". I-a servit şi lui Szatnmari pentru celebrul său "Panoramic al Capitalei", în opinia profesorului George Potra executat în anul 1864. Artistul, singurul care a respectat cum se cuvine măreţul monument, a revenit la el împreună cu Amedeo Preziosi câţiva ani mai târziu; tot lui îi datorăm şi admirabilele fotografii ale turnului cuprinse în "Albumul România", dedicat domnitorului Carol I.

Deşi va mai supravieţui aproape două decenii de la imortalizarea lui Szathmari, "zilele Turnului Colţei erau numărate. Bucureştii se modernizau văzând cu ochii, iar îndepărtarea de influenţa balcanică se dorea absolută din punct de ve­dere arhitectonic, această dorinţă vizând şi sacrificarea vestigiilor trecutului dezonorant pentru neamul românesc", cum se exprimase Petre Grădişteanu într-un moment de exaltare patriotică. În vremea lui Carol I, "Foişorului de foc" de la Colţea i s-a mai adăugat un etaj, fireşte, din lemn, pentru a mai putea fi folosit ca atare. Cu toată arhitectura sa "nemţească", turnul, situat exact pe axa construibilă Nord-Sud a Bucureştilor, jignea vizibil gustul şi preten­ţiile edilitare ale epocii. Noul primar, Pake Protopopescu, liberal din gruparea lui Dumitru Brătianu (nu conservator, cum se crede), fascinat de "noua şi impunătoarea imagine a Parisului", şi-a propus să facă din Bucureşti o copie a Oraşului-lumină. Demolarea Turnului Colţei în 1888 a însemnat actul de naştere al "Micului Paris"! Totuşi, dacă ar fi fost restaurată, această falnică ctitorie a lui Mihai Cantacuzino ar fi putut deveni simbolul oraşului Bucureşti.