În drum spre Ithaka/ de Grete Tartler

E recunoscută realitatea că nicio cultură apuseană nu a stimulat creativitatea într-un mod atât de intens şi de îndelungat precum cultura greacă. Monica Săvulescu Voudouri s-a întors şi ea, după o viaţă petrecută ca sociolog în Olanda, la ţărmurile Mediteranei, unde, de altfel, îşi are - nu numai prin căsătorie - rădăcinile. Romanul autobiographic "Fetele Nikas în lumina zilei, mare şi albă", apărut la editura Tracus Arte, dovedeşte o bună asimilare a lecţiei lui Kavafis - care, de altfel, a învăţat şi el greaca târziu ("Ithaka să o porţi mereu în minte/ pe ţărmul ei s-ajungi e ţelul tău … / dar nu-ţi scurta defel călătoria/ câţi mai mulţi ani e bine să dureze…."), surprinzând dura diversitate a vieţii şi nevoia de a o netezi cu ajutorul imaginaţiei. Povestea unui neam de grecoaice din Pind, împământenite la Dunărea de Jos, e istoristă într-un ritm sacadat, de alergare la drum lung, de la Dafni cea măritată cu Filipos Nikas în România, până la Ioanna Dimitropoulou, măritată în zilele noastre la Atena, care a dat naştere în 2010 unei noi fete Nikas, numită simbolic "Romana".

Cu ochiul unei cunoscătoare a relaţiei orient-occident - nu numai din cărţi, ci şi, cum se spune, "pe propria piele" - Monica Săvulescu Voudouri îşi propune suprinderea şi zugrăvirea acelei lumi pe care Iorga o numise "Bizanţ după Bizanţ", cea care conţine deopotrivă luxul, visul, risipa, dar şi spiritul practic, câştigul şi raţiunea. E o lume în care se manifestă principalele "caractere greceşti": în primul rând negustorii (Haralamb, "Lambă" Spiridon, care vindea cai unor turci din Stambul şi care apoi a deschis o negustorie mare la Ialomiţa), dar şi clericii şi învăţaţii (părintele Niculae, fascinat de proverbul arab conform căruia "pe oameni poţi să-i legi cu o idee mai abitir decât cu orice frânghie din lume", care "pierduse minute în şir expunând principiile înţelepciunii arabe în biserica Sfinţii Apostoli de la Brăila, de ajunseseră enoriaşii să nu mai înţeleagă nimic din slujbă").

Întrepătrunderea cu fantasmele orientale - tot în linia alexandrinului Kavafis (al cărui strămoş, de altfel, trăise pe plaiuri româneşti, Ioannis Kavafis fiind dregător la Iaşi pe la 1750) duce personajele pe meleaguri egiptene sau la Constantinopol dar şi, în egală măsură, pe drumurile Occidentului, fie ele nordic europene sau chiar americane. Sentimentul dublei apartenenţe e permanent. "Domnişoara Akropolis", Daria (în care poate fi recunoscut alter-ego-ul autoarei), crescută într-o familie din Apuseni, face încă din tinereţe o călătorie la Atena şi are revelaţia că va îmbătrâni acolo, că se trage din alţi părinţi, greci (într-adevăr, fusese adoptată), deşi trăieşte în România. Se căsătoreşte ca toate fetele Nikas, pe neaşteptate, intrând într-o tragică aventură, care îi va da posibilitatea de a-şi afirma puterea şi dorul de ducă, dar şi înţelepciunea: "Vine vremea pentru fiecare din noi când nu mai avem unde pleca. Fiindcă, de fapt, închisoarea noastră a tuturor este timpul, sunt anii, nu spaţiul."

Istoria se repetă, pentru a câta oară? Mereu alte familii de învăţaţi, de "căutători de soluţii" (desigur, de stânga), de luptători, marinari, existenţe anonime ca nişte poeme ale destinului sau poeme de caracter, politice sau strict personale. Peste toate avatarurile pluteşte o neobosită poftă de viaţă şi un invidiabil instinct al legăturilor de familie: "Aici, în acest fund de lume, în care ei totuşi se găsiseră unii pe alţii… Şi-au împlinit aşadar vieţile. Şi-au aflat perechile…" Kavafis ar fi spus: "Voci ideale şi-ndrăgite/ ale celor care-au murit sau ale celor/ care pierduţi sunt pentru noi, ca nişte morţi".

Cititorul nu se va lăsa furat însă doar de traseele şi culorile istoriei. Cu un excepţional instinct al echilibrului, autoarea contrapune tragicelor destine pagini pline de umor, poveşti care te fac să râzi cu lacrimi, precum aceea a darnicului Iorgos care îl scoală în miezul nopţii pe vecinul de vis-à-vis să-l trimită cu musafira din România căreia vrea neapărat să-i dăruiască un ceas ("Ela, vre capitane! Mitsos, dormiţi?" Mitsos a apărut buimăcit, în izmene. "Uite ce e, vecine. Sora noastră din România nu are ceas. Şi eu am băut nişte ouzo. Aşa că te rog pe tine. Urcă-te tu în maşina ta cu Daria şi duceţi-vă până-n centrul Atenei. Am acolo un prieten care are un magazin. E închis magazinul, dar ei dorm deasupra lui, la etaj. Şi ţin uşile la terasă deschise, că-i cald. Aşa că strigi tu, din stradă: Taki, vre Taki, coboară în magazin, că ai un client. Şi el coboară. Uitaţi-vă bine la ce vă oferă. Şi să-şi aleagă Daria un ceas din galantar, care-i place. Îi spuneţi lui Takis c-am să trec eu zilele astea pe-acolo, să i-l plătesc… Către orele patru spre ziuă, s-au întors cu ceasul… Se lumina"). Spiritul - căruia noi i-am zice astăzi "antonpannesc"-balcanic, acela care contrabalansează prin râs orice supărare, face din această carte o poveste a speranţei. Simbolul luminii "mari şi albe" din titlu se datorează nu numai luminii văzului (o boală de familie care ameninţă cu orbirea îi face pe mulţi din şirul trăitorilor să deschidă larg ochii, la propriu şi la figurat), ci mai ales încrederii într-o tainică ţintă. "Acest frumos periplu ţi-a dăruit Ithaka/ Fără ca ea să fie, n-ai fi pornit la drum… "

(Versurile din Kavafis au fost citate în acest comentariu în traducerea Elenei Lazăr, din Kavafis, Opera poetică, editura Omonia, Bucureşti, 1993).