Hanul şi biserica Stavropoleos/ de Emanuel Bădescu

Autor: Emanuel Badescu 15.07.2011

"Dacă o luăm în sus pe Strada Poştei - scria Gheorghe Crutzescu în cartea sa "Podul Mogoşoaei" -, ajungi în faţa bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte ale caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti în gând grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă". Subscriind total la această apreciere, ne întrebăm: cum ar fi arătat înconjurată pe trei sferturi de mânăstirea-han? Deoarece, asemenea tuturor construcţiilor bucureştene din alte veacuri, nici ea n-a rămas în ansamblul iniţial gândit de ctitor, ceea ce vedem astăzi fiind doar un surogat conceput de Ion Mincu, nicidecum o restaurare în spiritul epocii post-brâncoveneşti.

Cu toate că mânăstirea-han Stavropoleos datează doar din secolul al XVIII-lea, istoria acestui ansamblu nu este mai puţin fascinantă decât a mult mai vârstnicului Han Greci. Ca o particularitate, trebuie subliniată concurenţa, cu accente de persecuţie, suferită din partea epitropilor bisericii Sf. Dumitru, cunoscuta "biserică de jurământ" şi metoh a Episcopiei Buzăului, care s-a răsfrânt asupra ariei hanului şi dimensiunilor bisericii. Revenind la ctitorie, vom întâlni conlucrând pe arhimandritul Ioanichie, fost arhiereu al mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis, cu vestiţii boieri, proprietari ai locurilor de zidire, Popeşti şi Greceni.

Prima achiziţie de teren datează din 6 aprilie 1722. Văduva lui Cârstea Popescu, Despa, născută Brezoianu, dădea "zapis sfinţiei sa­le arhimandritul chir Ioanichie de la Pogoniani" că-i vinde "locul de casă din mahalaua bisericii Ghiormii-banul, alături cu casele Radului logofăt"(Greceanu, celebrul cronicar). Vânzarea locului s-a făcut prin interme­diul "părintelui Daniil, mitropolitul ţării", o parte din bani fiind daţi de serdarul Gligorie Greceanu. Până la data de 1 iunie 1724, când arhimandritul Ioanichie a restituit partea de bani cuvenită boierului Greceanu, o parte a hanului fusese deja construită.

Cum în intenţia ctitorului se profila o combinaţie între han şi mânăstire, determinată probabil şi de caracterul laic al Hanului Greci vecin, mânăstire doar cu numele, Gligore Greceanu adăuga în zapis: "Să se ştie că vrând sfinţia sa părintele kir Ioanichie să facă o biserică în hanul sfinţiei sale pe locul Cârstii vistierul şi fiindu-i locul prea strâmt, au venit de m-au poftit ca să-i vânz un stânjen de loc, ca să încapă altarul bisericii". Un an mai târziu "Maria, fata logofătului Radu Greceanu" îi va dărui lui Ioanichie "un petic de loc, pentru clopotniţă şi pivniţă". După decesul ei epitropii averii vor vinde arhimandritului şi restul proprietăţii Greceanu: în lung "pe Uliţa cea Mare de jos, care merge la Sf. Ioan", actuala stradă Stavropoleos, 22 m., iar în lat "din hanul sfinţiei sale până la locul lui Matei, fiul lui Şerban biv vel logofăt" 20 m. Kir Ioanichie va mai obţine şi un act de danie pentru "moşia sa ce se chiamă Greci ot sud de Vlaşca".

Pentru strădaniile sale, patriarhul ecumenic de la Constantinopole îl va numi la 4 mai 1726 "Mitropolit propriu al Mitropoliei Stavropoleos"! Cu toată această înălţare, bine meritată de altfel, kir Ioanichie nu părăseşte Bucureştii. Gestul îl arată dezinteresat de măriri şi dezvăluie un om cu frica lui Dumnezeu, preocupat să finalizeze lucrarea începută cu aplomb şi strălucire. După ce va mai obţine în 1729, printr-un schimb de locuri cu Grigore Greceanu, câţiva metri pătraţi "ca să mai mărească altarul bisericii", se dedică plin de evlavie finisării ctitoriei sale, pe care o va isprăvi în anul 1733. La 8 noiembrie 1733 "el închină mânăstirea Stavropoleos mânăstirii Gura din eparhia Pogonianis din Epir. Actul acesta este întărit de Constantin Mavrocordat prin hrisovul din 12 aprilie 1737". Când a închis ochii, în toamna anului 1741, kir Ioanichie lăsa în urmă un aşezământ monahalo-comercial de mare frumuseţe şi viitor, ce a stârnit admiraţia străinilor şi a îndemnat pe veliţii boieri la danii întru pomenire, dar şi invidie.

Bănuindu-i-se tendinţa de extindere, ca la Hanul Greci de peste drum, aşezământul Stavropoleos a fost mereu hărţuit, pe drept sau pe nedrept, de Episcopia Buzăului, care îşi avea metoh biserica Sf. Dumitru. La un moment dat episcopul Metodie al Buzăului a intenţionat chiar să zidească un han, însă a fost oprit cu ameninţări grele de Grigore Greceanu, unul dintre co-ctitorii de la Stavropoleos. Acest lucru se petrecea în 1746, la cinci ani de la adormirea lui chir Ioanichie! Greutăţilor datorate naturii omeneşti li se vor alătura în timp cutremure furioase, precum cel din 1838, când s-a prăbuşit turla bisericii, incendii, călcare de hoţi şi aşa mai departe, totul culminând cu decretul din 5 aprilie 1894, prin care Sfântul Sinod a hotărât ca bisericile Sf. Dumitru, Stavropoleos, Sf. Ioan cel Mare şi Măgureanu să devină filiale ale bisericii Zlătari. Un destin vitreg îşi arăta colţii acestei ctitorii a lui kir Ioanichie şi a Grecenilor…

Cu atât mai vitreg şi mai nedrept cu cât în cuprinsul mânăstirii-han mai funcţiona o şcoală, care în 1838 avea 38 de elevi şi un azil pentru femei scăpătate, majoritatea văduve de negustori doborâţi de faliment. În 1861, când Schlatter, arhitectul oraşului, a pornit aşa zisele lucrări de restaurare a aşezământului, au fost acoperite cu var înseşi portretele ctitorilor! Umilire voită, ignoranţă, numai Dumnezeu ştie ce a fost. Părea că totul trebuie dat uitării. Zece ani mai târziu, Primăria va ordona ceea ce amânase din diferite motive, adică demolarea hanului. După ce Vodă Cuza îi luase moşiile, i se lua şi unica sursă de venit: aşa se întâmplă când de soarta bisericii se îngrijeşte puterea laică, stăpânită fără excepţii de puterea banului! În disperare de cauză, ca bisericii să nu i se ia şi pământul dimprejur, preoţii au cerut stăpânirii ca locul hanului să se dedice pe de-a întregul mânăstirii. Datorită campaniei de salvare a aşezământului dusă de oamenii luminaţi ai timpului, Ministerul Culturii îl va angaja pe arhitectul Ion Mincu să refacă strălucirea de altădată a ctitoriei lui kir Ioanichie. După decesul lui Mincu, lucrările au fost preluate de Alexandru Zagoritz, care le-a finalizat. Ceea ce vedem astăzi, o sugestie în stil neo-românesc a trecutului, se întinde pe o suprafaţă de două ori mai mică decît cea obţinută de Ioanichie de la boierii Popeşti şi Greceni, un jaf impardonabil. Oare subliniază mai bine aceste noi proporţii splendoarea sfântului locaş? Nu cumva, dimpotrivă, o atenuează? Sunt întrebări retorice. Nu mai adaug decât îndemnul lui Gheorghe Crutzescu: "Mergeţi şi vă opriţi un sfert de ceas în faţa bisericii lui Ioanichie Stavropolitul".

EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric şi la Ziarul de Duminică. A publicat "1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti"şi "Imnurile naţionale la români". Este şi coautor al volumelor "Scurtă istorie a regalităţii în România", "Nicolae Ionescu", "Bucureştii de altădată", "De la Vatican la Ierusalim", "Conspiraţia securităţii", "Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I" (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).