O aiureală: să laşi stadioane în paragină ca să te muţi pe altele noi când te împrumuţi cu 20 mld. de euro ca să supravieţuieşti
Steaua nu mai joacă în Ghencea pentru că nu poate plăti o chirie de câteva zeci de mii de euro pe lună, dar statul îi permite să joace pe noul stadion Naţional Arena, care a costat 200 de milioane de euro.
Zeci de hoteluri din Neptun şi Olimp stau închise, năpădite de bălării ca acum Ghencea, dar oamenii vor să meargă la mare şi stau în vile construite de-a valma, ca nişte excrescenţe în nisip, fără planuri urbanistice, fără nicio organizare, în staţiuni fără trotuare, alandala.
E bine. E chiar distractiv să o iei tot timpul de la zero, să laşi în paragină active de sute de milioane de euro şi să refaci, cu bani privaţi sau de stat, dar alţi bani.
Este de neînţeles de ce un activ cum este stadionul din Ghencea este lăsat să cadă.
Aceasta este o cale sigură spre insolvenţă: să construieşti, să dai în folosinţă fără să câştigi suficienţi bani ca să întreţii infrastructura şi să te îndatorezi ca să faci alt stadion.
Că este Ministerul Apărării, că este Primăria Bucureştiului sau Ministerul Transporturilor instituţia care plăteşte, nu tot de la buget vin banii?
Când iei 20 de miliarde de euro împrumut peste noapte, adică jumătate din buget (deşi datoria publică era redusă, dar rezervele valutare s-au dovedit insuficiente), să laşi stadioane în paragină şi să te muţi pe altele noi este un lux incredibil.
Este dansul de pe Titanic. Şi mai mult, stadionul nou este de fapt unul vechi care a fost demolat. Era chiar aşa de impracticabil cel vechi?
Reptilelor care s-au aşezat la masa bunurilor publice nu le-a ajuns că folosesc de 20 de ani aproape gratis stadioanele, dar acum au şi pretenţii că nu mai sunt bune.
La Dinamo, în încrengătura de generali, de privaţi şi de "legende ale sportului românesc", stadionul a rămas la nivelul celui al unei comune din Franţa. Zero investiţii, dar trabucurile nu fumegă mai puţin în tribunele oficiale.
Un milion de hectare de terenuri agricole stau pârloagă, în kilometri de conducte de irigaţii cuibăresc vulpi, zeci de clădiri din centrul istoric al Bucureştilor sunt în paragină pentru că nu se ştie cine este proprietarul, canale neterminate, investiţii eşuate.
Că sunt active private, că sunt de stat, per total aduc numai pierderi în economie pentru că sunt nefolosite.
La clădirile de birouri, incapacitatea administraţiei de a crea o matrice care să împartă oraşul în zone rezidenţiale, de birouri şi de shopping a împins urbea să se dezvolte în direcţii unde nu există transport public, canalizare şi apă.
De la capăt cu investiţiile, alţi bani, alte împrumuturi. Puţini vorbesc de datoriile Greciei făcute pentru a organiza Olimpiada.
Un jurnalist elen spunea recent că unele stadioane din Grecia construite pentru Olimpiadă sunt pur şi simplu distruse acum pentru că sumele necesare pentru întreţinerea lor sunt prea mari.
Experienţa statului balcanic de mai la sud, cu care Financial Times ne compară astăzi şi spune că suntem pe drumul cel bun în pofida prăbuşirii consumului provocate de tăierea "incredibilă" a salariilor cu 25%, arată că poţi trăi zeci de ani în minciună, dar nota de plată vine.
La Est, nota de plată a unei industrializări forţate a venit după 80 de ani, prin destrămarea unui întreg sistem. Nu este nicio diferenţă între un stadion în paragină şi combinatul de la Călăraşi tăiat la fier vechi. Să nu creadă cineva că falimentul este fără durere, aşa cum o grămadă de manageri români s-au grăbit să-şi treacă companiile în insolvenţă să se protejeze de creditori. Când se aşază praful, când vine rugina, greu mai poate fi reconstruit ceva. Şi cu costuri imense. Care dacă nu se văd azi, se văd mâine.
Investiţiile în infrastructura sportivă sunt prea mari pentru a putea fi recuperate. Nu există aici un business plan viabil, ci doar emoţii.
Oamenii au nevoie de competiţii, performerii au nevoie de vizibilitate pentru a impulsiona copiii să meargă la sport, să se întreacă, să se obişnuiască cu efortul. Trebuie făcute şi patinoare, şi stadioane, şi terenuri de tenis.
Dar să le laşi pe unele în paragină ca să te muţi pe altele? Poate cineva explica o astfel de aiureală?
Sorin Pâslaru este Redactorul-Şef al ZF