Palatele aristocraţiei

Înainte de orice, trebuie să remarcăm prezentarea. Volumul este închis într-o cutie asemănătoare celor de pe vremuri de la Capşa, în care bănuieşti că se află bomboane de ciocolată ori trufe (la fel a apărut, acum câţiva ani, la aceeaşi Editură Oscar Print, şi cartea Mariei-Magdalena Ioniţă "Casa şi Familia Capşa în România modernă, 1852-1950" şi, la fel ca şi atunci, după ce ridici capacul, descoperi o carte format mare, tipărită în condiţii admirabile la Monitorul Oficial, pe hârtie velină, cu zeci de imagini de epocă şi peste cinci sute de pagini.)

Narcis Dorin Ion este directorul Muzeului Naţional Bran. În anul 2006 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema "Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec. XIX-XX)", în faţa unei comisii din care au făcut parte acad. Dan Berindei, acad. Dinu C. Giurescu şi acad. Razvan Theodorescu. Coordonator ştiinţific - prof. univ. dr. Ioan Opriş, cel care are acum un cuvânt-înainte la teza transformată în monumental volum. Lucrarea îşi propune să prezinte un subiect rareori abordat în istoriografia noastră (şi, din acest punct de vedere, s-ar putea spune că deschide multe drumuri): cel al fostelor reşedinţe boiereşti din România. În special din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, elita politică şi aristocratică românească a reuşit o racordare la modelele de civilizaţie europeană. Reprezentanţii marilor familii boiereşti şi-au construit pe proprietăţile lor palate şi conace ce imitau, în general, stilurile arhitectonice la modă în Occident. Franţa a fost modelul cel mai des imitat, mulţi arhitecţi francezi realizând numeroase clădiri care au transformat Bucureştii în "Micul Paris".

Primul capitol al volumului este dedicat "Arhitecturii rezidenţiale reprezentative, urbane şi rurale, în spaţiul românesc (sec. XIX-XX)" - istoria următoarelor familii aristocratice şi a reşedinţelor lor urbane sau rurale: Ghica (Bucureşti, Căciulaţi, Deleni), Callimachi (Stânceşti), Ştirbey (Bucureşti, Buftea, Braşov, Dărmăneşti), Rosetti-Roznovanu (Stânca), Brătianu (Florica), Văcărescu (Măneşti).

Capitolul al doilea este închinat "Arhitecţilor, artiştilor şi decoratorilor din Ţările Române şi România în secolele XIX-XX" şi analizează cele mai reprezentative monumente de arhitectură create de arhitecţii străini şi români care au lucrat în spaţiul românesc timp de un veac şi jumătate. Opera arhitecţilor străini (francezi, germani, austrieci, italieni) care au creat remarcabile monumente în cursul secolului al XIX-lea a fost continuată, în primele decenii ale veacului XX, de reprezentanţii de frunte ai şcolii române de arhitectură (Ion Mincu, Ion D. Berindei, Grigore Cerchez, Petre Antonescu, Nicolae Ghika-Budeşti ş.a.), care au creat şi un stil propriu specific arhitecturii româneşti.
Capitolul al treilea încearcă să reconstituie "Destinul unor monumente istorice cu funcţie rezidenţială din România (1945-1955)". Documentele analizate recompun destinul acestor monumente istorice în primul deceniu al puterii comuniste, perioadă în care reprezentanţii "puterii populare" şi-au îndreptat tirul luptei de clasă asupra aristocraţiei române şi - implicit - asupra proprietăţilor rurale sau urbane ale acestora. A fost perioada cea mai nefastă din istoria acestor edificii - exproprieri, confiscări, distrugerea patrimoniului mobil şi a colecţiilor de artă adăpostite în aceste clădiri sau chiar demolarea multora dintre ele. S-au pierdut astfel inestimabile colecţii de artă, s-au incendiat şi risipit biblioteci extrem de valoroase, mutilându-se astfel o parte din identitatea noastră culturală. Încercările disperate ale proprietarilor de a-şi salva casele şi colecţiile nu au dat, decât în foarte puţine cazuri, rezultate. Comisiunea Monumentelor Istorice a clasat multe dintre aceste clădiri ca monument istoric, în speranţa că astfel vor fi ferite de distrugerile şi jafurile patronate de noile autorităţi comuniste. Eforturile lor au fost în mare parte ignorate de reprezentanţii puterii comuniste, multe dintre aceste clădiri de patrimoniu fiind distruse, devastate sau demolate după un program bine stabilit.

Textul este însoţit de sute de fotografii, cele actuale realizate de autorul însuşi, cele de arhivă obţinute în general de la descendenţii familiilor boiereşti cărora Narcis Dorin Ion nu uită să le mulţumească.

Concluzia autorului: "Toate clădirile analizate în această lucrare stau măprturie pentru bunul gust, educaţia aleasă, stilul şi rafinamentul aaristocraţiei române la cumpăna celor două veacuri."

Aflăm din cuvântul înainte al profesorului Ioan Opriş că lucrarea de doctorat mai avea un capitol substanţial care, datorită dimensiunilor, n-a mai fost inclus în acest album. Se numeşte "Repertoriul selectiv al celor mai importante monumente istorice cu funcţie rezidenţială din România" şi inventariază 184 de construcţii rezidenţiale clasate ca monumente istorice. Editarea acestui Repertoriu, la Oscar Print sau altă editură, are în mod nevoie de un sponsor generos, fiind extrem de costisitoare, dar reprezintă o urgenţă. Pe lângă informaţia considerabilă care ar fi făcută publică, Repertoriul şi-ar găsi de îndată şi o utilitate practică pentru agenţii de turism şi agenţii economici.

Nu ne rămâne decât să sperăm că aceste apeluri vor rodi.

*) Narcis Dorin Ion - Elitele şi arhitectura rezidenţială în Ţările Române (sec.XIX-XX) Editura Oscar Print. Colecţia Patrimonia cultural, coordonată de prof univ. dr. Ioan Opriş. Cuvânt-înainte de pr. univ. dr. Ioan Opriş.