Jurnalul aşteptării (III)/ de Dan Stanca

Riposta mea nu e convingătoare. Ea dă din mână a lehamite şi deşi i-am spus să nu-mi mai aducă nimic, vine mereu cu un braţ de reviste şi mi le aşează în poală.

- Exagerezi. Acum vezi totul în negru. Păcat de vremea frumoasă de afară.

E într-adevăr cald şi vara invadează fiecare colţişor al fiinţelor noastre umede. Niciodată nu am agreat verile bucureştene şi nu-mi imaginam că într-o bună zi voi fi obligat să petrec câteva săptămâni fierbinţi într-un spital. Dar acum căldura nu mă supără. Deşi aici la etajul nouă e ca într-o etuvă, nu mă plâng şi doar trag cu coada ochiului la asistentele care se vântură de colo colo, lasă uşile deschise, fac un curent ca în gară, în timp ce halatele albe li se ridică de pe picioare şi atunci văd că nu au nimic pe dedesubt. Parcă nici chiloţi nu ar avea sau poartă chiloţei tanga a căror menire este acea de-a nu acoperi nici un centimetru din fese şi de-a le dărui vederii aşa cum sunt ele bombate ori ţuguiate. Iată că nici instinctul sexual nu mi s-a atrofiat, ceea ce dovedeşte din nou că mă aflu pe calea cea bună. Mai rămâne ca într-o zi, când voi fi singur, să ating fundul unei fete din astea tinere, care ar putea să-mi fie copil, iar apoi să-mi cer scuze nătâng: iertaţi-mă, dar nu mai sunt în toate minţile. Cred că asistentele de aici se lasă pipăite. Probabil că le amuză faptul de-a excita persoane bolnave, cu encefalul cârpit, care nu mai ştiu ce fac. Dacă nenorocitul ajunge să se pipăie ca să afle cine este, de ce nu le-ar pipăi şi pe ele tot cu scopul de-a recupera o fostă identitate? Afazici, agnozici, cu tulburări de percepţie, privind cu evlavie spre scalpul neurochirurgului care e ca sabia Duhului Sfânt, de ce să nu ne fie îngăduite mici jocuri lascive?

Închid ochii, apoi îi deschid. Din poziţia în care mă aflu văd hoitul de piatră al Casei Poporului. Uneori mi se pare că am pierderi de memorie, ca nişte pete albe ca zăpada întipărite pe plaja dogoritoare a minţii.

De unde a plecat totul? Nu-i aşa că apariţia cuiva în viaţă nu are nimic aleatoriu, ci ajunge să ţâşnească din genunile aşteptărilor tale obscure şi să se încarneze stupefiant? Aşa s-a întâmplat şi cu Nani. Sunt convins că existenţa ei nu a fost niciodată autonomă şi că de când a venit pe lume a depins vital de celălalt, agăţându-se de fiinţa omului cu un patos şi cu o disperare care până la urmă au deschis prăpastii adânci. Nani a fost mereu o dependentă. Aşa a făcut-o pe ea mă-sa, o făptură nefiresc de blândă care întotdeauna mi-a vorbit cu deosebit respect, de o modestie tangentă smereniei, ţinând ochii plecaţi şi neîndrăznind să se uite în ochii celuilalt de teamă că privirea ar fi putut fi socotită o ofensă. Domnu' Horia, dacă aţi şti ce mult vă iubeşte! O aud şi acum. O aud şi o revăd pe biata femeie, de altminteri de vârsta mea, îngrozită mereu de gura lumii. Cum ar fi putut să reacţioneze în momenul în care acolo, la ţară, unde locuia şi unde muncea la o fermă profilată pe cultura afinelor, a aflat că fata ei este autoarea unei agresiuni asupra bărbatului cu care trăia? Ştiam că nu-i convine diferenţa mare de ani dintre noi, că eu eram de o seamă cu ea, iar odată când ajunsesem acolo, undeva dincolo de Curtea de Argeş, apariţia mea nu a încântat-o deloc, şi nu ştia cum să mă prezinte unor megieşi care deja îşi vârâseră nasul unde nu le fierbea oala. Eu, la nici cinci ani depărtare de pragul celor şase decenii de viaţă, arătam ca tot omul, cu ceva burtă, cu grăsime depusă pe gât, cu ţâţe care atunci când mă grăbesc saltă sub cămaşă, păr alb, evident, rărit mai ales în creştet, groaznic de inestetic. Faptul că sunt scund înrăutăţeşte lucrurile. Orice kilogram în plus strică o înfăţişare şi aşa deteriorată. Cum îmi place să beau bere lichidul înspumat a făcut ravagii în organismul meu, a dat peste cap metabolismul şi a contribuit cu mare succes la creşterea în greutate. Nanei însă nu-i păsa de aspectul meu şi afirma că tocmai decăderea mea fizică o excită. Nu o mai scoteam din pisicuţă şi diminutivul acesta cu o conotaţie erotică îi oferea plăceri inimaginabile. Ea juca rolul pisicuţei răsfăţate, eu pe al dulăului zbârcit. În câte cupluri doar nu are loc o asemenea distribuire a rolurilor! Aşa am ajuns odată în faţa femeii sărace şi spetite de muncă. Apariţia noastră a reprezentat un adevărat eveniment în satul acela deluros, unde oamenii spre deosebire de cei de la câmpie mai aveau ceva bun simţ. Dar nu se puteau abţine de la o hrană gustoasă oferită lor pe gratis. Doamna Iordăchescu - ce nume avea! -, m-am înclinat ceremonios spre hazul general şi poate de atunci am început să-mi sonorizez gândurile. Femeia m-a invitat într-o casă sărăcăcioasă unde m-a servit cu o cafea apoasă al cărei gust mi-a amintit de epoca nechezolului. Avea figura unui om bun pe care lacrimile se uscaseră în mai multe rânduri, curseseră unele peste altele şi nici nu avusese femeia timp să şi le şteargă că iarăşi o podidea plânsul. Ce fel de om fusese? Cum trăise? Repeta mecanic că ea nu se opune fericirii copilului ei, că dacă eu am intenţii serioase ea nu are nimic împotriva cununiei noastre. Nani îi arunca nişte priviri severe încercând să stăvilească delirul acela plângăcios, doar că femeia avea nevoie să vorbească în neştire. Expresia aceea ''intenţii serioase'' - mi-aduc aminte - m-a scos din minţi. Şi pe Nani a iritat-o rău de tot. Ştiam că nu o înghite deloc pe maică-sa şi din tâmpită n-o mai scoate. Odată de faţă cu mine o dăduse dracului, urlând cât putuse de tare. De ce o ura pe femeia aceea amărâtă nu am înţeles niciodată. De altminteri cu Nani nu puteai fi sigur de nimic. Avea treceri atât de bruşte de la o stare sufletească la alta şi de la o opinie exact la contrariu încât, oricât de absent, nu puteai să nu te îngrijorezi că mai devreme sau mai târziu tabloul conexiunilor ei mentale va sări în aer. Era însă doar o fetiţă. Folosesc cuvântul acesta în deplină cunoştinţă de cauză şi nu-mi fac iluzii. E aici puţină duioşie, dar şi perversitate inspirată eventual de geniul lui Nabokov. După o anumită vârstă, dacă nu ai copii, se întâmplă ca în viaţă să-ţi apară o tânără care are exact jumătatea anilor tăi, iar atunci comportamentul începe să se ambiguizeze. Pui mâna pe fată cu intenţii erotice, dar curând dezmierdările îşi pierd siguranţa şi pe nesimţite se transformă în mângâieri părinteşti. O ţii în braţe şi-ţi plimbi mâinile peste sânii şi fesele ei, dar în modul cel mai stupefiant cu putinţă ajungi să crezi că e copilul tău. Imediat ţi se face ruşine şi-ţi iei mâinile de pe ea, dar puştoaica râde aţâţător, iar atunci totul se răstoarnă în mintea ta, instinctul sexual explodează, înţelegi că ai de-a face cu o femeie care e chiar mai exigentă decât celelalte şi-ţi taxează rateurile cu maximă severitate. Vrei să te ridici la înălţimea exigenţelor ei şi chiar când crezi că totul merge strună descoperi un unghi nou al privirii, chipul femeii cunoaşte o transfigurare miraculoasă, aşa încât în acea clipă de o rară puritate eşti sigur că ea e chiar copil şi deci ai comis cel mai infam incest. Nu-ţi mai arde de nimic, cazi într-o rână şi chiar plângi, un plâns amortizat, de parcă ar susura în tine izvoare, tocmai ca ea să nu te audă, dar chiar nu aude nimic, e deplin satisfăcută, se ridică şi se duce la baie, după care se îmbracă şi se aşează în faţa oglinzii unde se aranjează şi te anunţă triumfător că se simte cool. Te scoli şi tu din pat purtând în suflet un amestec de emoţii imposibil de decantat, o conduci la tramvai, evident tramvaiul 41, care funcţionează ca un metrou de suprafaţă, şi după ce s-a urcat în vagon respiri uşurat. Aşa au trecut câteva luni. Compusesem nişte cântecele vulgare care să menţină, cum se spune, tonusul. Nani este mititică, tocmai bună de pulică, dar pulica este mare şi pe Nani o cam doare. Sau: Nani este o pisicuţă tare udă la pizduţă. Sunau atât de jenant, încât mă luam cu mâinile de cap. Ei însă îi plăceau şi aşa mi-am dat seama că are nevoie de o ţâră de vulgaritate. Spunea că îşi poate menţine un nivel constant de excitaţie, absolut necesar unei femei care altfel ar fi fadă şi neinteresantă. Fără să-mi dau seama deveneam robul unei relaţii sufocante. Nani se pricepea să-mi extragă din minte năzbâtiile pe care tot ea le crease. Să nu te prind că te porţi cu mine ca un tătic, spunea ea mai în glumă mai în serios, dar imediat tonul vocii se înăsprea şi simţeam presiunea unei ameninţări. Eu am avut un singur tată care a murit tânăr. Tu eşti un boşorog pe lângă el. A murit când aveam mai multă nevoie de el. Doar el m-a iubit pe lumea asta, restul, adică voi, sunteţi nişte înlocuitori, dar mă mulţumesc şi cu atât, adăuga ea râzând, abandonând repede tonul sumbru. Folosise pluralul intenţionat. Voi… Nu era vorba doar de mine, ci de mai mulţi.