Jurnalul aşteptării (IV). Nani şi Horia/ de Dan Stanca

Bărbaţii care-i traversaseră viaţa nu erau decât substitutele bărbatului primordial din al cărui picur seminal ea luase fiinţă. Mă aşteptasem la o asemenea atitudine de origine freudistă, de aceea nici nu mă simţeam ofensat. Totuşi lucrurile alunecau sinuos. Nani avea nevoie de bărbaţi mult mai în vârstă şi cu toate acestea, în ciuda negurii senzuale în care bâjbâia, ea tânjea tot spre o iubire fantastică, luminoasă, răsărit de soare care sparge blindajele nopţii. Mare consumatoare de orgasme, aspira spre o reîntâlnire cu tatăl ei tânăr, iubit neveştejit, amant fără prihană. De aceea o ţineam în braţe ca s-o apăr de frigul şi răul de afară. Nani, scumpo, eşti o fetiţă rea. De ce spui asta? venea imediat întrebarea îndreptăţită deoarecea atributul ales cădea ca nuca-n perete. Voiam s-o apăr de răul lumii şi o făceam rea? Rea însemna neascultătoare. Când îţi cerţi copilul chiar te gândeşti că e rău? Aşa mă purtam şi eu cu ea. Şi atunci când o îmbrăţişam trăiam o iubire sfâşietoare izvorâtă parcă din cuvintele încărcate de suferinţă ale mamei ei. Făceam o schimbare de roluri şi intram în pielea fetei revărsând asupra identităţii mele părăsite mareea unei iubiri fără răsplată. Balanţa se rupsese, nu mai puteam să echilibrez nimic. Eram bărbatul primordial, tatăl care ejacula în pântecele ei pentru a o fecunda. Dar mai ales pentru a-i da din nou fiinţă. Dacă ar fi rămas însărcinată nu ar fi născut un copil, ci s-ar fi născut pe sine, luându-şi viaţa de la început, fiindu-şi sieşi mamă şi crescându-se cum mama ei nu reuşise. Doar că Nani nu a rămas niciodată gravidă. Poate m-a lovit cu ciocanul şi din această cauză. Nenorocitule, n-ai făcut cu mine dragoste niciodată. Aceasta era suprema acuzare. Animalule, nu ai ştiut decât să mă fuţi şi nimic altceva. Exploziile de acest fel erau frecvente şi mă obişnuisem cu ele. Nici nu le mai dădeam atenţie. Odată, fiindcă mă mişcasem în pat într-un fel care nu i-a convenit, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a trântit uşa . Era vreo două noaptea. Nu i-a păsat că afară lătrau maidanezii de mama focului, nici zona la ora aceea nu putea fi sigură, a plecat fiindcă aşa a vrut şi nu s-a speriat de nimic. Asta era Nani, Diana Ramona Iordăchescu, asta a fost…

Totuşi, de unde a plecat totul? Doar nu am luat-o de pe stradă, nu am agăţat-o într-o cafenea. Am întâlnit-o pe Nani într-o casă de om şi nu orice fel de casă. Gazda era fosta mea profesoară de literatură engleză, Alexandra Cristian, o doamnă de o rară bună creştere şi posesoare a unei culturi rafinate cum iarăşi nu prea mai întâlneşti în lumea aglomerată a pretinşilor noştri cărturari.Trecuse de 60 de ani, dar avea vocea subţire ca de copil, ceea ce nici nu o deosebea foarte mult de Nani pe care o considera ultima ei studentă iubită într-o facultate unde se perindaseră sute şi sute de tineri, unul mai obraznic şi mai nechemat decât altul. De câţiva ani se pensionase. Nani o prinsese probabil chiar înainte de retragere. Alexandra o remarcase de la bun început, de la primul seminar pe care-l avusese la grupa fetei, şi discutaseră despre ce oare? Poezie? Ce fel de poezie? Elisabetană, prerafaelită, contemporană, de la John Donne la Philip Larkin? Atunci atenţia îi fusese captată de puştoaica ageră, brunetă, cu ochişorii vii şi buze tulburător de roşii, deşi pe atunci încă nu fuseseră atinse de vârful cilindric şi lipicios al rujului. Nani nu făcea parte din categoria studenţilor cuminţi, ascultători, tocilari. Nici nu o punea în evidenţă o atitudine ofensivă, discursivă, pregătită mereu să ia cuvântul şi să-şi exprime punctul de vedere. Era o persoană retrasă, tăcută, interiorizată, aplecată asupra sieşi şi neglijentă faţă de provocările venite din exterior. Avea un farmec de sălbăticiune, trezită brusc printre vânători. Dar nimeni nu avea de gând s-o rănească. Alexandra mi-a prezentat-o în asemenea culori atrăgătoare, invitându-mă s-o cunosc. Horia, vino s-o vezi, o să-ţi placă, poate te îndrăgosteşti de ea, a adăugat, adaos cam nepotrivit deoarece pe ea nu o caracterizau asemenea recomandări. Doar nu era vreo codoaşă ca să mă combine cu cine ştie ce fătucă. Dar tocmai persoanele cel mai puţin nimerite pentru un anumit rol îl intepretează cu mult mai mult succes decât aceia care doar cu aşa ceva se ocupă. Aşa se face că am ajuns s-o cunosc pe puştoaică. Alexandra, în stilul ei ceremonios, dar familiar, din care era înlăturată orice convenţie, ne-a aşezat faţă în faţă. Amândoi îi fuseserăm studenţi, evident, generaţii diferite, eu o avusesem profesoară la începutul carierei, de altminteri nici nu ne despărţeau prea mulţi ani, Nani, la sfârşit. Îi rotunjeam astfel activitatea didactică. Eram alfa şi omega într-o viaţă la catedră, în timpul căreia nu vrusese altceva decât să plece bunăoară de la poezia lui Yeats sau Eliot şi să ajungă astfel la sufletul unui om pe care contactul cu marea poezie îl modelează. Asta vrusese Alexandra fiindcă era şi ea un profesor de modă veche, un maestru care preţuia înainte de orice relaţiile dintre oameni, comunicarea, prietenia, afecţiunea, pe care o rănea indiferenţa şi nu dădea doi bani pe starea de competiţie. În schimb îi adora pe aceia care la rândul lor erau îndrăgostiţi de Absolut. De aceea o reţinuse pe Nani. Fata era şi ea o amantă a Absolutului. Retrasă, aparent ştearsă, vorbind puţin la seminarii, nevrând să facă impresie, ea ardea intens, ca o flacără rebelă. Dintr-o asemenea ardere se putea naşte orice. Mai târziu, mult mai târziu, am înţeles că aura care o înconjura pe Nani era aceea a riscului. Şi iarăşi mă întorc spre întrebarea care mă obsedează: o fi văzut Alexandra reportajul? A aflat? Ce-o crede? S-o socoti vinovată că ne-a făcut cunoştinţă? Aşa cum o ştiam, filosofică, gândurile inspirate de cumplitul incident s-ar fi arcuit deasupra mizeriei propriu-zise şi m-ar fi ajutat să mă desprind de jena sâcâitoare. Cu alte cuvinte, o altă formă a străvechii înţelepciuni potrivit căreia aşa trebuia să se întâmple. Aici trebuia să ajungi, Horia, nu te speria, nu te ruşina, nu te ascunde de oameni! Dacă ai ajuns aici, aceasta înseamnă fie că scrisul tău a fost greu ca o bilă de fontă, fie că într-un anumit moment al vieţii ai făcut o greşeală pe care nu aveai cum s-o răscumperi decât prin propriul cheag de sânge. Ţi-e clar?