Cotidian plus metafizic/ de Alex Goldiş

Dacă nu era cu totul limpede de la primele volume, începând cu Sunt o babă comunistă! a devenit foarte clar că miza lui Dan Lungu nu mai e literatura în sine, aşa cum am fost obişnuiţi într-o tradiţie dominată de autonomia esteticului, ci comunicarea cu o masă cât mai largă de cititori. Fapt care a stabilit, într-un fel, atât ritmul (autorul publică la doi ani câte un volum), cât şi modalitatea de construcţie a romanelor. În locul tematizărilor complexe şi a psihologiilor abisale, Dan Lungu propune, în toate cărţile sale, meditaţii când serioase, când parodice - redactate într-un stil lejer, însă îngrijit - cu privire la tipologii umane dintre cele mai banale. Ceea ce-l ajută, de altfel, pe prozator să nu alunece decât rareori în clişeu nu e capacitatea de analiză a unor situaţii individuale, cât forţa ieşită din comun de a sesiza - şi de a prinde în formule pregnante - cele mai colorate stereotipii ale cotidianului românesc din ultimii douăzeci de ani. Atât de pregnantă e această forţă, încât nu-i exagerat să se spună că, luate în totalitate, romanele lui Dan Lungu alcătuiesc cea mai expresivă culegere de "folclor urban" recent. Ce-i drept, ca orice "culegător" respectabil, Dan Lungu are capacitatea de a transforma - nu pur şi simplu de a transcrie - cele mai clişeistice situaţii sau limbaje ale societăţii româneşti de azi. Puţin s-a observat, deşi era evident încă din Raiul găinilor sau din Băieţi de gaşcă, că prozatorul ieşean e, mai degrabă decât un realist get-beget, un "estet" al cotidianului. Într-atât sunt de surprinzătoare asociaţiile spontane ale Realului identificate de ochiul ager al prozatorului, încât, deşi nu se depăşeşte nicăieri cadrul cel mai strict al realităţii, limba lui Dan Lungu pare un produs fantasmatic.

Nu face excepţie de la această formulă nici cel mai recent roman, În iad toate becurile sunt arse (Polirom, 2011). Cartea nu e întru totul nouă, căci autorul simte nevoia să revină într-un fel la ceea ce constituia miezul volumului de proze scurte Băieţi de gaşcă, povestirea cu titlu omonim. Doar că, transcrisă intercalat, în italice, aici ea nu mai are un sens de sine stătător, ci serveşte drept cadru simbolic al destinului naratorului. Acţiunea romanului se desfăşoară contrapunctic, pe două planuri complet distincte, conforme fiecare cu câte o etapă a vieţii personajului central. Deşi e vorba de una şi aceeaşi persoană, adolescentul poreclit Franzelă, vesel şi nepăsător ca un cal breaz, e cu totul diferit de posacul şi mizantropul Victor, afectat deja de toate dezamăgirile şi decepţiile maturizării. Tema centrală a romanului e, probabil, şi cea mai pretabilă la un pact cât se poate de fericit cu publicul cel mai larg. Nostalgia pentru copilărie sau adolescenţă, dilemele maturului intrat în rutina cotidiană, încercarea de regăsire a identităţii - binecunoscutul slogan "Be yourself" nu-i străin de morala romanului - au evadat de multişor din literatură, devenind bunuri simbolice de larg consum. Sigur că, recondiţionate şi problematizate, ele ar putea să dea literatură de cea mai bună calitate. Din păcate, însă, Dan Lungu nu caută nicio clipă resorturile adânci ale psihologiei personajului central. Evoluţia de la adolescenţa frenetică la insuportabila stare de adult e descrisă, repetitiv, prin metafora ultra-uzată a "morţilor succesive", în timp ce pasajele despre aspiraţiile personajului central seamănă izbitor cu militantismul din reviste glossy pentru "libertatea interioară" a individului: "Ani buni crezuse că nimic din acel trecut nu e recuperabil, că fiecare moarte îl îndepărtează cu cruzime de el, cel de atunci. Nu, nu era neapărat mai bun sau mai frumos, dar era mai liber şi mai sincer. Iar toată distracţia şi vorbăria, cuvintele deocheate şi mitocăniile de care îşi aminteşte cu drag şi disperare, nu după ele tânjeşte, unele poate nici nu vor fi fost întocmai, ci după libertatea, bucuria şi inocenţa din spatele lor, pe care, odată cu fiecare moarte, le crezuse îngropate tot mai adânc".

Dacă resorturile interioare ale personajului rămân mecanice iar dilema centrală cu totul falsă, ceea ce salvează fie şi parţial romanul de la eşec e modalitatea de construcţie şi inventitatea de limbaj la care trimiteam mai sus. Transcrisă alternativ, în capitole mici, cu tăieturi narative de efect, povestea adolescenţei fericite scurtcircuitează permanent starea dezabuzată a maturităţii. Într-atât de bine colaborează cele două dimensiuni în romanul lui Dan Lungu, încât, de la un punct înainte, încep se influenţeze reciproc. Un foarte interesant joc de lumini şi de umbre orchestrează prozatorul în această evoluţie simultană pe două planuri: la capătul ei, în bula copilărească pătrunde deja prima decepţie (căderea inocentei Olivia în păcat), în timp ce maturitatea dezolantă îmbracă treptat aerul ireal al redescoperirii metafizicului. Într-un anumit sens, evoluţia romanului respectă toate datele simbolice ale parcursului iniţiatic: prin acea "îmbarcare" aproape inconştientă în camionul cu cadouri pentru un centru de plasament, Victor nu numai că iese temporar din monotonia de zi cu zi, ci are prilejul să-şi regăsească axul de mult pierdut al vieţii. Pelerinajul din ultimul capitol - împreună cu copiii pe care nu i-a avut niciodată, dar pe care şi i-a dorit fervent - la "mormântul lui Moş Crăciun" echivalează cu întregirea spirituală a personajului central.

Şi mai interesantă în roman e alternanţa permanentă a scriiturii celor două planuri. Căci, dacă traumele maturităţii sunt transcrise într-un ton mai degrabă neutru, şters, prin intermediul unor pasaje narative cât se poate de conformiste (doar coşmarurile lui Victor mai nuanţează atmosfera), în schimb, timpul fericit al adolescenţei stă sub semnul exploziei de limbaj. Pe cât de "normală" e viaţa adolescenţilor Franzelă, Fasolă, Văru, Paganel, Capalb sau Bastârcă, pe atât e ea de colorată sub raportul expresivităţii. E aproape imposibil de expus inventivitatea extraordinară a prozatorului în transcrierea idiomului tinerilor puşi mereu pe năzbâtii. Expresii miştocăreşti, înjurături elaborate, comparaţii trăznite, maxime şi sentinţe "de cartier", care de care mai fabuloase, compun limbajul autonom al acestei lumi, la care naratorul aderă aproape total. În acest univers mucalit, în care demonul băşcăliei veghează îndeaproape la păstrarea bunei dispoziţii, "soarele căca numai foc", iar gândul la bere "se-nvârte în creier ca musca în borcan". Cele mai pitoreşti pasaje sunt dedicate, totuşi, admiraţiei excitate a adolescenţilor dintotdeauna pentru "sexul mişto" - căruia imberbul Franzelă îi dedică un adevărat imn religios-licenţios: "Pe cinstea mea, chiar aveai la ce te benocla! Pe măsură ce ni se perindau prin faţa felinarelor, dând, din reflex, zgura la o parte, îţi clăteai privirea cu bucăţele una şi una, făceai inundaţie la plombe, mureai şi înviai şi de câteva ori într-un sfert de oră, le felicitai pe mamele care le-au născut, întrebându-te dacă şi ele, la rândul lor, sunt la fel de bune. Doamne, câte buci am petrecut cu privirea! Dacă pentru fiecare dintre ele ar fi zornăit un bănuţ în puşculiţă, acum aş fi fost miliardar şi m-aş fi tolănit la plajă pe Coasta de Fildeş. Doamne, câte ţâţuşte am mângăiat din ochi, arzându-mi sufleţelul, şi câte perechi de bulane mi-au forfecat visele franjuri-franjuri. Câte gâturi lungi şi graţioase, împufoşate, mi-au uscat cerul gurii de dorinţă, câte liceence futeşe am dezghiocat din uniformă cu mintea". De la Creangă încoace, avem puţini autori mai sensibili la farmecul ştrengăresc al copilăriei sau al adolescenţei, cu tot amestecul său de inocenţă şi de instinct necontrolat, şi în acelaşi timp mai capabili de a inventa, fără să-l falsifice, un jargon specific acestei vârste. Modelul îndepărtat, dar foarte acut, al imaginarului nostalgic marca Dan Lungu rămâne, oricât de ciudată ar părea paralela, clasicul moldovean de la sfârşitul secolului trecut. Fără a pierde ceva din consistenţă, nostalgia lui Creangă îmbracă acum forma limbajului miştocăresc al eroilor lui Dan Lungu: "Şi tot aşa întindeam maţul, ba unul, ba altul, şi ne simţeam al naibii de bine, ne durea la bască de şcoală, de mizerie, de cozi, de frig, de foame şi de toate bla-bla-urile celor care mâncau căcat pe toate drumurile".

În spatele lui Dan Lungu stă un prozator care, dacă s-ar lua mai mult în serios, ar putea produce romane nu doar plăcute, ci şi durabile.

ALEX GOLDIŞ (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.