Seriozitatea bucuroasă a poeziei latino-americane/ de Rodica Grigore

José Lezama Lima vorbea, în Paradiso, cunoscutul său roman (pe care, în paranteză fie spus, scriitorul îl considera "poem") apărut în anul 1966 şi ajuns, astăzi, aproape un obiect de cult pentru oamenii de litere din spaţiul cultural hispano-american, despre "seriozitatea bucuroasă" a liricii, sintagmă pe care, după mai bine de patru decenii, în 2007, Armando Romero o alege drept titlu al unei extrem de interesante şi substanţiale antologii de poezie latino-americană contemporană, pe care autorul - el însuşi poet - o vede stând sub acest semn tutelar, fiind legată, deci, atât de gravitatea profundă, cât şi de bucuria de a trăi, specifică acestei lumi atât de diferite de cea cu care, chiar şi la nivel liric, suntem, ca cititori europeni, poate că mult prea obişnuiţi. Despărţiţi de orientările estetice extrem de variate ce marchează lumea sud-americană, dar mereu apropiaţi de limba comună ce uneşte douăzeci de ţări de pe acest continent, ca şi de raportarea permenentă la aceiaşi precursori, fie ei marii reprezentanţi ai modernismului, fie modelele mai îndepărtate (cronologic), dacă e să ne gândim acum doar la lirica barocă spaniolă, poeţii latino-americani contemporani demonstrează mereu inepuizabilele resurse artistice din această parte a lumii, precum şi profunda unitate de substanţă a unui fenomen liric cu adevarat remarcabil.

Iar dacă Vicente Huidobro era cel care depăşea cel dintâi liniile modernismului pentru a afirma creaţionismul, lăsând cuvintele să întemeieze o altă realitate (cea a poemului), considerând metoda ştiinţifică drumul privilegiat către dominanta estetică, César Vallejo va încerca să ajungă din nou, cumva pe deasupra intelectului, la însăşi esenţa sentimentelor umane, pentru el poemul fiind capabil să desfacă "în bucăţi" realitatea exterioară, iar dincolo de ea să descopere însăşi esenţa umanităţii - tocmai de aceea, pentru el, "poetul este un mic Dumnezeu". Considerat chiar "părintele postmodernismului literar", etichetă la care nu a aderat, însă, niciodată, Jorge Luis Borges rămâne, în primul rând, un poet care alege întotdeauna să se întrebe, şi mai cu seamă să lase fără răspuns nenumăratele întrebări, evitate, cel mai adesea, de majoritatea creatorilor. Poate că şi aici e de găsit explicaţia uriaşei sale influenţe, căci, spre deosebire de Pablo Neruda sau chiar de César Vallejo, autori contaminaţi de propria lor retorică, Borges este cel care i-a eliberat de influenţe directe pe poeţii latino-americani care i-au urmat, rămânând, însă, mereu prezent, dar mai ales ca stare de spirit.

Din acest punct începe, practic, antologia realizată de Armando Romero, incluzând in paginile ei autori afirmaţi de la sfârşitul anilor '40, perioadă cu adevărat efervescentă la nivelul liricii pe continentul latino-american, căci acum are loc marea resurecţie a noilor avangarde, toate pregătind, parcă, afirmarea spectaculoasă, începând cu anul 1958, a nadaismului, manifestat mai întâi în Columbia şi al cărui conducător recunoscut, în paranteză fie spus, este însuşi Armando Romero. Poeţii nadaişti adoptă un ton ironic şi superior, au o estetică eclectică, dar îşi arogă dreptul de a înfrunta realitatea socială, religioasă şi, desigur, mai ales poetică a continentului lor, precum şi de a repune în discuţie violenţa, marea problemă a lumii latino-americane, încercând s-o vindece tocmai prin violenţa deliberată a versurilor lor. În acest sens, Gonzalo Arango va afirma chiar că "nadaiştii sunt geniali, nebuni şi periculoşi", iar Jotamario Arbeláez, poetul marelui oraş, rebelul care visa să facă "să danseze, în miez de noapte, o mie de fecioare pe străzi", va afişa întotdeauna dispreţul la adresa tuturor convenţiilor şi convenţionalismelor ce guvernaseră, după părerea lui, prea mult timp acest spaţiu cultural. Replica va veni din Venezuela, unde se afirmă, în anii '60, celebrul grup cunoscut sub numele "El techo de la ballena", reprezentat mai cu seamă de Juan Calzadilla, cel ce aduce tonul conversaţional, încercând să impună o nouă atmosferă suprarealistă în poezie. În plus, se vor manifesta alte câteva tendinţe, acoperind un spectru larg, începând cu "neobarocul" lui Nestor Perlongher şi încheind, poate, cu "barococoul" lui Eduardo Espina, cel care a încercat să readucă umorul între dominantele liricii hispano-americane. Nu trebuie să uităm nici "barochismul cristalin" (aşa cum îl numeşte Armando Romero) al lui Coral Bracho, care ne readuce în minte strălucirea liricii lui José Lezama Lima, experimentând, mereu, la nivelul limbajului dar, deopotrivă, la acela al substanţei poetice.

Orice antologie este subiectivă, recunoaşte acest lucru Armando Romero însuşi. Dincolo, însă, de orice posibile subiectivităţi, esenţial rămâne faptul că, prin intermediul acestei selecţii de versuri, cititorul - mai cu seamă cel european - reuşeşte să aibă o mai bună imagine a vastei arii a poeziei latino-americane contemporane. Şi, poate, să mai umple din spaţiile albe - nu puţine - existente pe simbolica hartă a liricii acestui continent. Dar, în egală măsură, să înţeleagă măcar puţin mai bine şi mai complet această lume care este, totuşi, caracterizată şi de alte amănunte esenţiale, în afara consacratelor locuri comune (cafeaua columbiană, petrolul venezuelean, fotbalul argentinian). Poate mai ales, de ce să nu spunem cu glas tare, de seriozitatea bucuroasă a poeziei sale.