Braţ la braţ cu Pr. Arsenie Papacioc/ de Marius Vasileanu

"Am fost creaţi ca să credem", spunea ades Părintele Arsenie Papacioc recent plecat din această lume. Ca şi-n alte cazuri, regret că nu l-am căutat mai des, dar amintirea celor câteva întâlniri faţă către faţă mi-a rămas în inimă, vie...

Creştinismul înmiresmat întruchipat de Părintele Arsenie Papacioc avea uneori nuanţe surprinzătoare: "A fi vesel înseamnă că deja eşti omul Cerului mai mult decât al pământului, decât al firii tale", repeta adesea. Iată de ce Părintele recomanda constant "o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii ale unuia şi ale altuia". Se înţelege că această stare de veselie este cu totul altceva decât cea obişnuită, din punct de vedere calitativ este altfel decât veselia afişată zilnic. Era un părinte blând şi creativ, rafinat, ferm şi flexibil, a cărui inteligenţă duhovnicească transpira clipă de clipă din priviri, din gesturi, din atitudine.

"Nu recomand nevoinţe, recomand o stare de prezenţă permanentă". Prezenţa - această constantă a căutătorilor isihiei se mai numeşte în limbaj tehnic trezvie. Dar Pr. Arsenie traducea în termeni simpli: prezenţa este o stare de "opoziţie faţă de păcat şi patimă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine".

"Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre Cer", mai spunea Părintele. Şi chiar sfinţia sa a fost un demn exemplu, alături de o seamă de alţi importanţi duhovnici ortodocşi români, mulţi dintre aceştia făcând parte din legendara, deja, Mişcare Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti: Pr. Sofian Boghiu, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Andrei Scrima sau Pr. Petroniu Tănase. Cel din urmă, plecat la Domnul acum câteva luni, tot nonagenar, după ce a trăit ultimile decenii la Sf. Munte Athos, i-a fost şi naş de călugărie Părintelui Arsenie.

...Nu voi face indiscreţia relatării celor 3-4 întâlniri cu Părintele, ci voi evoca aici cele simţite şi petrecute înaintea ultimei dăţi când am avut o convorbire de suflet. Era acum vreo doi ani şi aveam treabă prin Constanţa. Fiindcă după-amiază mi-au rămas câteva ore libere înainte de-a mă întoarce la Bucureşti, mi-am zis că trebuie să-l caut din nou pe Părintele Papacioc la mănăstirea sa de la Techirghiol. Am ajuns acolo pe o vreme închisă de primăvară îndărătnică, ploua mărunt. Părintele se afla undeva în preajma chiliei - ieşise la aer pe o terasă, însoţit de o măicuţă, pentru a se mai întrema. Îndeobşte îl găseai în chilia sa aflată într-o căsuţă din curtea mănăstirii şi, desigur, la biserică. Conştient că s-ar putea să nu putem vorbi - la uşa chiliei îl aşteptau deja mulţi oameni - am cerut permisiunea să mă apropii ca să mă binecuvânteze. "Cu ce treabă ai venit prin oraş?", m-a întrebat Părintele. I-am spus dar n-am intrat în amănunte, aveam pe-atunci un angajament-colaborare cu Ministerul Culturii, venisem pentru două chestiuni punctuale foarte clare. Cea din urmă a însemnat şi o vizită la situl de la Basarabi. La minister eram în poziţia de a ajuta (un vis mai vechi de-al meu) la o eventuală continuare a restaurării şi a valorificării ştiinţifice şi cultural-turistice a acestui loc fascinant, dar abandonat de toată lumea. "N-ai să faci nimic!", mi-a spus surprinzător şi sec Părintele. Şi, într-adevăr, în ciuda eforturilor mele ulterioare în privinţa sitului de la Basarabi-Murfatlar - inestimabil complex rupestru format din galerii, chilii şi bisericuţe săpate în cretă datând din sec IX -, nu aveam să reuşesc să dezmorţesc monstrul birocratic...

Părintele mi-a dat binecuvântarea sa, iar eu m-am retras în curtea mânăstiri. Am decis să mai aştept, poate aveam totuşi şansa de-a vorbi din nou. Peste vreun sfert de ceas, Părintele a decis să se întoarcă la chilie, sprijinindu-se de măicuţa care-l însoţea, căci la cei 94 de ani câţi avea pe-atunci mergea greu. Dar pentru a ajunge la chilie trebuia să treacă prin curtea mănăstirii, adică prin ploaie. Am observat că nu are umbrelă şi m-am grăbit să-i ţin umbrela mea. Părintele a protestat. La câte pătimise în cei 14 ani de închisoare este limpede că nu-l speriau câţiva stropi de ploaie. M-a luat însă de braţ. Ei bine, acele câteva clipe cât a durat drumul prin curtea mănăstirii au însemnat cel mai important lucru care mi-a rămas de la Părintele Papacioc!...

Îmi vorbise de câteva ori despre rugăciune şi despre Mişcarea Rugul Aprins, sfaturile pe care mi le-a dat au fost uneori profetice. Nimic nu se poate compara însă cu cele petrecute în acele momente. Am realizat fulgerător că nu eu îl sprijin pe el, care mergea greu, se-nţelege, ci el pe mine. Un nonagenar de o fragilitate înduioşătoare, al cărui chip ferm şi puternic, binecunoscut, poate sta alături de chipul oricărui mare sfânt. Părintele părea uşor precum fulgul, dacă bătea vântul doar o părere ziceai că-şi ia zborul. Dar Părintele nu se sprijinea de mine în acel moment fiindcă nu putea merge prea bine, fapt cu totul secundar, ci pentru a nu-şi lua zborul spre tulburarea oamenilor. Pe de altă parte, era o evidenţă: el mă ducea în acea clipă de braţ şi nu eu pe el. Iar discuţia care a continuat în chilie, căci m-a invitat înaintea celor care aşteptau deja, nu a fost decât o continuare firească. Un zbor întru veselia lăuntrică.

"Inima este o fiinţă în plus în fiinţa noastră", insista Părintele Papacioc. Inima întâmplării de a fi luat de braţ de un înger transmite inimii oricărui muritor un strop din senzaţia de unitate a acestei lumi. Căci, mai spunea Părintele Arsenie Papacioc: "Noi trăim într-o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare"...

MARIUS VASILEANU este jurnalist şi profesor de istoria religiilor. Ultima carte publicată: "Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine" (Editura Eikon, 2011).