Ruxandra Donose, o luptă continuă/ de Virgil Oprina

Autor: Virgil Oprina 29.07.2011
Recitalul rămâne o probă de forţă a artistului atât în relaţia cu publicul, cât şi cu sine însuşi. Având şansa rară de a o asculta la Bucureşti pe mezzo-soprana Ruxandra Donose într-un recital de lieduri, am avut revelaţia unei forţe şi a unei personalităţi artistice unice.

Această artistă depăşeşte practic genul lirico-dramatic, pentru că ceea ce are de spus se plasează în zona plină de prospeţime şi de neprevăzut a ideii. De fapt nu este greu de imaginat care este secretul. El este deţinut de fapt de foarte mulţi dintre noi, dar cel mai adesea nedezvăluit. Ca şi în cazul Ruxandrei Donose, pe lângă inefabilul talent, este vorba despre forma cea mai stimulativă a unei permanente nemulţumiri de sine în calea atingerii unui ideal care este şi el schimbător la rândul său.

Ruxandra Donose a fost acompaniată la pian, pe scena Ateneului Român, de pianistul Horia Mihail, un artist minunat de diferit ca personalitate, un alt mare nemulţumit. Domnia sa, în interiorul unei condiţii şablon altminteri asumate şi prin cele auzite pe scenă, se va contura pe fundal în cadrul acestei relatări, un suport imagistic şi sonor din care - ca într-un clar-obscur rembrandt-ian - se va detaşa cu strălucire trama narativă imaginată şi dramatizată de Ruxandra Donose.

La modul în care timbrul vocal atât de personal şi atât de plin de substanţă, de calitate şi de ardenţă, fără nici o scădere, a fost condus în fraze muzicale largi, la felul în care rostirea cuvântului înţeles până în ultimul rând a transmis emoţie şi la maniera în care toate acestea au fost susţinute de ritmul şi amplitudinea sugestiei dramatice nu putem vorbi doar despre o simplă interpretare sau despre o anume analiză în funcţie de repertoriu.

Pentru conformitate trebuie menţionat că recitalul a fost împărţit în două părţi. Prima a fost dedicată unei selecţii de piese româneşti aparţinând compozitorilor Vasile Donose, Felicia Donceanu, Dan Dediu şi Şerban Nichifor, iar partea a doua creaţiei romantice, cuprinzând ciclul "Frauenliebe und Leben", op. 42 ("Dragoste şi viaţă de femeie") de Robert Schumann şi Gustav Mahler - selecţiuni din ciclul "Des Knaben Wunderhorn" ("Cornul fermecat al băiatului"). Oricum, concluzia celor aflaţi în sala de concert a fost aceea că la acest moment Ruxandra Donose poate subjuga publicul, emoţional şi intelectual, indiferent de repertoriul abordat.

În sala Ateneului Român se găsea, din păcate, un public prea puţin numeros, din care totuşi se distingea un grup compact de turişti spanioli, cărora repertoriul românesc le-a răpit atenţia - la propriu, i-am urmărit - prin, ethos-ul unic creat şi transmis atât de personal, de fermecător şi de româneşte de Ruxandra Donose. Sunt multe gândurile care vin de obicei după o astfel de întâlnire. Dar dintre ele se detaşează pe de o parte cele de părere de rău că o astfel de valoare artistică ce îşi asumă cu excelenţă românitatea nu face parte din setul de valori spirituale asumate de cei mai mulţi dintre noi, iar pe de altă parte cele de admiraţie.

O admiraţie care trebuie sa treacă peste superficiala apreciere a actului scenic şi să înconjoare o natură artistică unică. Ruxandra Donose este o luptătoare motivată de resorturi adânci, rareori de găsit chiar şi printre cei mai buni dintre noi.

VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 şi este jurnalist free-lancer de televiziune şi corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică are de asemenea şi un master în muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeaşi facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în reviste sau secţiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică şi de realizator de documentare, reportaje şi corespondenţe de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.